Țipătul

a venit vremea să îmi vorbesc

încă temător și șoptit

despre țipătul acela din noapte

țipăt de pasăre fără pasăre

venit de departe aproape

țipăt de durere fără stăpân

de groază din cer în pământ

țipăt de viață și moarte

răzbătând de niciunde

prin somnul care întrepătrunde

până târziu citisem ce-i drept 

și-adormisem cu cartea lui Poe deschisă pe piept

cu laitmotivul acela în gând

din ochii beznei de corb croncănind

și plângând

zăceam așa învăluit în tenebre de ore

ancestral năruite pagode

când liniștea neagră a nopții s-a spart

și undeva afară din mine

poate că-n mine

ceva disperat m-a strigat

spăimântător a țipat

credeam c-o să mor

și poate muream

dacă nu mă trezeam exilat

pe plaja de teamă și dor

din care am respirat

suspinul tău „nevermore”