Unul dintre cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor, Honoré de Balzac a contribuit decisiv la consacrarea romanului realist în structura și caracteristicile sale generale (întâmplări logice narate cronologic cu personaje coerent creionate de către un observator mereu prezent la locul acțiunii - naratorul omniscient) prin opera sa „La Comédie humaine” („Comedia umană”) - ciclu impresionant de romane și povestiri.
Honoré s-a născut în 20.05.1799 la Tours, tatăl său (provenit dintr-o familie de țărani din sudul Franței) fiind un longeviv lucrător în administrația de stat sub Ludovic al XVI-lea și Napoleon (43 de ani de administrație), iar mama sa fiind fata unei prospere familii de negustori de postavuri din Paris. A avut și o soră, Laure (de Surville, mai târziu) cea care urma să devină primul său biograf.De la 8 la 14 ani a urmat Collège des Oratoriens din Vendôme, iar mai apoi - atunci când, după căderea lui Napoleon, familia s-a mutat de la Tours la Paris - a mai făcut doi ani și s-a angajat ca secretar al unui avocat.
În tot acest timp, sub diferite pseudonime, a avut mai multe încercări literare eșuate (piese de teatru cu subiect tragic, precum „Cromwell” -1819, romane mistice, filosofice, gotice, comice, istorice). Nici în afaceri nu a avut șanse, astfel că în 1928 abia evită falimentul rămânând cu peste 60.000 de franci datorii. Datoriile aveau să-l urmărească în continuare întreaga viață.
În 1929 are primele succese literare cu „Les Chouans” („Șuanii”) - roman istoric despre țăranii bretoni (ce se numeau șuani) care au participat în 1799 la insurecția regalistă în contra Franței revoluționare - și „La Physiologie du mariage” („Fiziologia căsătoriei”) - eseu comic cu accente satirice despre cauzele și leacurile infidelității conjugale. Un an mai târziu apar cele șase povestiri din „Scènes de la vie private” („Scene din viața privată”) - cu accent pe psihologia fetelor aflate în vizorul autorității parentale - care anticipează finele observații asupra oamenilor și societății din scrierile sale ulterioare.

În 1832 o cunoaște și face pasiune pentru contesa poloneză Éveline Hanska, căsătorită cu un bătrân nobil ucrainean, experiență pe care o relatează în „Lettres à l'étrangère” („Scrisori către o străină” - 4 vol., 1889 - 1950), sursă de informații despre viața și opera balzaciană. Pentru a-și plăti datoriile și în perspectiva dezideratului de a o lua de soție pe Éveline, între anii 1832 și 1835 a scris peste 20 de lucrări, între care romanele „Le Médecin de campagne” („Medicul de țară” - 1833), „Eugénie Grandet” (1833), „L'Illustre Gaudissart” („Ilustrul Gaudissart” - 1833), „Le Père Goriot” („Moș Goriot” - 1835) și prozele mai scurte „Le Colonel Chambert” („Colonelul Chambert” - 1832), „Le Curé de Tours” („Vicarul din Tours” - 1832), trilogia de povestiri „Histoire des treize” („Istoria celor treisprezece”, 1833 - 1835) și „Gobseck” (1835).
Între anii 1836 și 1839 scrie „Le Cabinet des antiques” (1839), primele două părți ale capodoperei „Illusions perdues” („Iluzii pierdute”, 1837 - 1843), „César Birotteau” (1837) și „La Maison Nucingen” („Banca Nucingen” - 1838).
Între 1832 și 1837 creează, inspirat ca tematică din Rabelais, „Contes drôlatiques” („Povești hazlii”), scrise cu mare vervă și gust pastișând ingenios limba secolului al XVI-lea precum și o serie de romane filosofice, cu teme mistice sau pseudoștiințifice („La Peau de chagrin” - 1831 („Pielea de șagri”), „Le Chef-d'euvre innconu” - 1831 („O capodoperă necunoscută”), „Louis Lambert” - 1834, „La Recherche de l'absolu” - 1834 („Căutarea absolutului”) și „Séraphita”, 1834 - 1835).

Ar mai fi de amintit momentele când au fost scrise capodoperele „Une Ténébreuse Affaire” („O afacere tenebroasă” - 1841), „La Rabouilleuse” (Pescuitoarea în apă tulbure, 1841 - 1842), „Ursule Mirouët”, 1841, „Splendeurs et misères des courtisanes" („Strălucirea și suferințele curtezanelor”, 1839 - 1847), „La Cousine Bette” („Verișoara Bette”) și „Le Cousin Pons" (Vărul Pons), ultimele în1847.
S-a sfârșit din viață în 18.08.1850. Efortul său literar prin care intenționa să realizeze o frescă a întregii societăți franceze astfel încât să „intre în competiție cu oficiul stării civile” i-a adus supranumele de „Shakespeare al romanului”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu