e toamna cea care din nou mă cheamă
să-i trec prin codrii vremii de aramă
să-i calc prin frunze poteci ce se destramă
după ce-i beau mustul de sânge în fiecare cramă
și îi citesc în ochii uzi înc-o melodramă
ne-nțelegând ce-o înspăimântă iară
când eu sunt cel ce-ar trebui să aibă teamă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu