Boemul

Trec așa, agale, prin pliurile vieții,

să le răsfir culoarea, sunetul și-aroma,

dar nu mai cred demult ce spune axioma

că mersul zile-i scris în ochii dimineții.

Zilele-mi încep târziu, după amiază,

cutreier solitar muzeele de artă,

apoi cu frumusețea fug, s-o facem lată,

eludând conștiința ce-mi este dată pază.

Bulevarde care fierb de mașini și lume

le travesez agale, pierdut și anonim,

dar în tot vacarmul mă scot din unanim

cu un concert de orgă ce-mi vine din genune.

Îmi irosesc tot timpul, mă irosec pe mine,

trupul bunăoară nu mă mai încape

și-mi las pașii în urmă să zbor către departe

unde visele sunt vulturi ce se întrec cu sine.

Iubirea mea e un contur îmbrăcat în zare,

un viitor de-aproape, o morgană fată

care dispare atunci când mi se-arată

ca fumul de țigară, ca vinul din pahare.

Astfel îmi cheltui vremea, doar să o găsesc,

dar nu pot da-ncarnare ideii despre sine,

sunt prea impur s-ating imaculăți divine

și orbitez departe de cele ce iubesc.