După Pablo Neruda
Un nebunatic fluture aflat în zbor
e ars de razele solare-ngrozitor.
Ca o mică pată de culoare
el cade năucit pe-o frunză sau pe-o floare
sperând să nu mai simtă cât de rău îl doare.
Și-și spune: Nu am nimic din întâmplare,
iar de mă simt bolnav doar mi se pare.
Dormi pe frunză îndelung
până ce vara ajunse în amurg.
Dar durerea continua să-l ardă.
La orizont toamna părea să se-ntrevadă
iar frunza-n legănare mai că sta să cadă.
El încă-și repeta: Nu am nimic din întâmplare,
iar de mă simt bolnav doar mi se pare.
Și-a venit vremea când iarba a-nspicat,
iar soarele mai palid părea c-a înghețat.
Totul se vedea ca pierdut în ceață
inclusiv durerea și cheful lui de viață.
Cât de efemer e timpul sub soare,
fiecare ființă dispare sau moare.
Realitatea moare parcă n-ar fi fost.
Dispare frumusețea ce părea cu rost.
Lumina, apa, umbra sunt toate muritoare,
Fiecare lucru pleacă într-o zare.
Dar a venit și vremea culesului din câmp.
Soarele acuma apare numai când și când.
Când razele lui aeru-l tresare,
fluturele-și zice: Numai mi se pare.
Apoi un vânt sinistru-l smulge să zboare,
iar el se lasă dus până dispare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu