duminică, 3 martie 2019

Un fluture în toamnă

După Pablo Neruda
Un nebunatic fluture aflat în zbor 
e ars de razele solare-ngrozitor.

Ca o mică pată de culoare 
el cade năucit pe-o frunză sau pe-o floare 
sperând să nu mai simtă cât de rău îl doare.

Și-și spune: Nu am nimic din întâmplare,
iar de mă simt bolnav doar mi se pare. 

Dormită pe frunză îndelung 
până ce vara ajunse în amurg. 

Dar durerea continua să-l ardă. 
La orizont toamna părea să se-ntrevadă 
iar frunza-n legănare mai că sta să cadă. 

El încă-și repeta: Nu am nimic din întâmplare,
iar de mă simt bolnav doar mi se pare. 

Și-a venit vremea când iarba a-nspicat, 
iar soarele mai palid părea c-a înghețat.

Totul se vedea ca pierdut în ceață
inclusiv durerea și cheful lui de viață. 

Cât de efemer e timpul sub soare,
fiecare ființă dispare sau moare. 

Realitatea moare parcă n-ar fi fost. 
Dispare frumusețea ce părea cu rost. 

Lumina, apa, umbra sunt toate muritoare, 
Fiecare lucru pleacă într-o zare. 

Dar a venit și vremea culesului din câmp. 
Soarele acuma apare numai când și când. 

Când razele lui aeru-l tresare,
fluturele-și zice: Numai mi se pare.

Apoi un vânt sinistru-l smulge ca să zboare,
iar el se lasă dus 
și moare sau dispare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu