Colivia întunecată

Poem din 1977

în colivia mea nu vine vreodată cineva 

n-ademenesc cu ode minciuni sau altceva

universul tot mi-e-n suflet și în gând

 nu mă aude nimeni atunci când râd sau plâng

pe colivia mea nu las păsări să se-așeze 

să nu le deprind zborul când stau ca să viseze

mă bântuie în schimb roi de țânțari și muște

din porii plini de sânge încercând să guste

din colivia mea las totuși să se-ntâmple 

zmee de idei de gânduri și cuvinte

strigăte-n oceanul de tăceri târzii 

ce se vor întoarce ecouri din pustii

colivia mea - o lumânare aprinsă

în gratii de-ntuneric și umbre este prinsă

nu are nevoie de apă sau de vânt

se stinge de la sine și-mi va fi mormânt