În 21 februarie 2020 a apărut numărul 1/2020, ianuarie – martie, al Revistei culturale ”Leviathan” în ediție tipărită. Publicație trimestrială editată de Asociația Culturală Leviathan. 160 de pagini în format A4.
Director fondator: Rudy Roth. Redactor-șef: Costin Tuchilă. Redactor-șef adjunct: Pușa Roth.
Semnează: Lică Barbu, Cornelia Bartels, Cristian Boroș, Ani Bradea, Mihail Ciupercescu, Radu Comșa, Cornelia Costin, Florentina Loredana Dalian, Sonia Elvireanu, George Grigore, Michel Herland, Ion Lazu, Dori Lederer, Nicolae Lotreanu, Valeria Manta Tăicuțu, Brândușa Massion, Nicolae Grigore Mărășanu, Victoria Milescu, Gheorghe Miletineanu, Neculai Moghior, Claudiu Neacșu, Veronica Pavel Lerner, Paula Romanescu, Florentin Smarandache, Urfet Șachir, Daniela Șontică, Mircea Teculescu, Liliana Toma, Antoaneta Turda, Marius-Cosmin Vasile, Carmen Vințan, Letiția Vladislav, Gina Zaharia. Două portrete inedite Carlo Gozzi de Adina Romanescu.
În paginile 92 și 93 ale revistei am avut onoarea și plăcerea de a regăsi câteva din poemele mele. Aduc calde mulțumiri colectivului redacțional, în mod expres doamnei Pușa Roth.
Colivia întunecată
în colivia mea nu vine vreodată cineva
n-ademenesc cu ode minciuni sau altceva
universul tot mi-e-n suflet și în gând
nu mă aude nimeni atunci când râd sau plâng
pe colivia mea nu las păsări să se-așeze
să nu le deprind zborul când stau ca să viseze
mă bântuie în schimb roi de țânțari și muște
din porii plini de sânge încercând să guste
din colivia mea las totuși să se-ntâmple
zmee de idei de gânduri și cuvinte
strigăte-n oceanul de tăceri târzii
ce se vor întoarce ecouri din pustii
colivia mea - o lumânare aprinsă
în gratii de-ntuneric și umbre este prinsă
nu are nevoie de apă sau de vânt
se stinge de la sine și-mi va fi mormânt
Anomalii
cum se îndepărtează toate
pe măsură ce de toate m-apropii
toate orizonturi sunt poate
poate că mintea-mi gândește în dodii
cum se apropie toate
pe măsură ce plec mai departe
constanta distanței e poate
legea care mă leagă de toate
că tare-s departe și tare-s aproape
le cobor mult și-apoi le ridic
distanța dintre vis și realitate
deși e uriașă este nimic
scântei de plenitudine și vid
în mine din mine țâșnesc
toate în juru-mi se-aprind și se sting
atât de firesc nefiresc
Al cui e timpul ăsta
al cui e timpul ăsta tânăr și frumos
ce m-a invadat și m-a întors pe dos
nu e al meu nu mi se potrivește
cineva l-a pierdut și poate nu-l găsește
sau l-a lăsat indiferent să treacă
și nu a fost în stare să îl placă
deși-i primăvăratic zănatic și sprințar
în timp ce timpul meu se scurge bacovian
dacă cineva în grabă timpul și-a pierdut
îl va găsi la mine-n arhiva de trecut
Exil în culise metafizice
gândul meu are refugii secrete în metafizic
acolo unde chinurile terestre nu au acces
unde timpul curent nu mai este năvalnic
unde cele pierdute se regăsesc în eres
și chiar dacă toate plutesc în părelnic
îmi refac laolaltă un întreg univers
lipsit de alarmele oricărui ceasornic
de pașii ce-mi măsoară distanțele-n mers
Când șterg oglinda aburită
atunci când șterg oglinda aburită
de respirația clipelor de gând
mâna mi-o ating de mâna oglindită
și-un fulger mă străbate din adânc
este chemarea unui strigăt mut
o ne-nțeleasă spaimă presimțită
aproape fiindu-mi și totuși de demult
inflexiune-n timpul care nu există
umbre vagi încep să se-ntrevadă
mă tai în vise cu cioburi de cuvânt
prin răni deschise picur în oglindă
amintiri uitate din mine sângerând
În liniștea iernii
Liniștea care în iarnă se-adună
clatină aerul în transparențe de ger
ca o vibrație țâșnind dintr-o strună
întinsă între vagi contururi de cer,
ca un licăr din lumina ce stă să apună,
ca mirajul unui tâlc învăluit în mister.
La fel e fundalul din suflet, doar valuri
de iarnă care ninge fulgi de tăceri
și gânduri ce sfărâmă statui de idealuri
cioplite în vraja luminii trecutelor veri
secate în albia de timp, între maluri
de atâtea visate dimineți și-nserări.
Fugiți
Sunt mai bătrân decât ziua de ieri
și decât toate zilele care mă ajung din urmă
sărind, ca și calul la șah, peste nopți,
pentru un mat sau o remiză cu sacrificii de tură.
Prind fiecare secundă-n timpan,
dar se zbate printre acorduri de pian și îmi scapă;
fugiți, trăiți, mai este puțin,
neantu-i aproape, cu noi se adapă.
Sunt mai bătrân ca noaptea trecută,
jocul de șah va mai dura;
se scutură pătratele albe și negre,
apoi partida cu timpul va continua.
Biblioteca gândurilor
este haos de nedescris în biblioteca gândurilor mele
abia reușesc să le așez ordonat pe rafturi
că ele își și schimbă locul
le găsesc împrăștiate prin minte
deschise la o anumită pagină
sau cu susul în jos
răsfoindu-se de parcă ar trece un vânt prin ele
cu pagini rupte sau mototolite
aruncate de-a lungul amintirilor și uitărilor
asta se întâmplă de când le-am permis
tânăr fiind
ca un gest de reciprocitate recunoscătoare
la început doar să mă răsfoiască
mai apoi să mă citească
iar în cele din urmă să facă însemnări pe marginea mea
să mă contrazică
chiar să mă modifice
Gongul timpului
pendulă suspendată de cer
inima bate în cadranul trupului
clipe irepetabile de mâine și ieri
bate zănatic gongul timpului
răsunând de frumos și mister
ecoul sângelui
Contur
conturul meu e din ceea ce nu sunt
cioplit egocentric cu dălți de lumină retardă
așchie de timp, ferment infim, pasager amănunt
propriei muriri avangardă
căutare de sine în carul cu fân
răsturnat în drumul de seară
Între realități
realitatea mi se desenează detaliu peste detaliu
perpetuu aceeași infinit diferită
nu mi-o pot însuși și mi se pare straniu
că-mi pleacă și-mi vine în secvențe de-o clipă
când mă exclude sau mă adoptă ingenuu
atât în ea cât și dincolo de întinsa-i aripă
Înscris
Pe plaje de pagini, la Marea de Gânduri,
din nisipoase cuvinte castele se-nalță.
Vizitează-le azi, prin labirintul de rânduri,
cât încă se văd, la efemeră distanță,
înotând, în vacarmul de clipe în valuri,
între-a fi și-a nu fi, mereu în balanță.
Noaptea, miriapod cu picioare de umbre miriapod cu picioare de umbre
miriapod cu picioare de umbre
noaptea se lasă din orizonturi
niciodată n-am mai văzut-o coborând de la ceruri
cu mine a fost totdeauna discretă
și apărea fără trâmbiți și surle
iar cu dantelele-i negre o vedeam chiar cochetă
mi-o imaginam deci timidă și plină de farmec
tăcerea ei calmă mă seducea
misterul și formele ei îmi păreau un amestec
de senzual și matern de pământ și de stea
dar în ultimul timp o văd tot mai altfel
e lipsită de viață cu privirile sumbre
emite și-un sunet de țânțar anofel
iar întunericul ei în mine pătrunde
stingându-mi pe rând luminile-n suflet
n-am mai văzut-o coborând de la ceruri
miriapod cu picioare de vise
închizând de jur împrejur orizonturi
înnoptându-mă-n ferestre de sumbre abise
Postfață
cum să-mi netezesc din nou trecutu'
când l-am mototolit ades în pumn
răzbunând culori polarizate între alb și negru
între ce am fost și nu mai sunt
decât o consecință întrupată-n spectru
un prezent al unei poze de demult
ticăit al unu cronometru
o piatră a unui munte o ramură de ulm
și postfața unui manuscris deloc celebru
ce va mai arde încă până se face scrum
n-ademenesc cu ode minciuni sau altceva
universul tot mi-e-n suflet și în gând
nu mă aude nimeni atunci când râd sau plâng
pe colivia mea nu las păsări să se-așeze
să nu le deprind zborul când stau ca să viseze
mă bântuie în schimb roi de țânțari și muște
din porii plini de sânge încercând să guste
din colivia mea las totuși să se-ntâmple
zmee de idei de gânduri și cuvinte
strigăte-n oceanul de tăceri târzii
ce se vor întoarce ecouri din pustii
colivia mea - o lumânare aprinsă
în gratii de-ntuneric și umbre este prinsă
nu are nevoie de apă sau de vânt
se stinge de la sine și-mi va fi mormânt
Anomalii
cum se îndepărtează toate
pe măsură ce de toate m-apropii
toate orizonturi sunt poate
poate că mintea-mi gândește în dodii
cum se apropie toate
pe măsură ce plec mai departe
constanta distanței e poate
legea care mă leagă de toate
că tare-s departe și tare-s aproape
le cobor mult și-apoi le ridic
distanța dintre vis și realitate
deși e uriașă este nimic
scântei de plenitudine și vid
în mine din mine țâșnesc
toate în juru-mi se-aprind și se sting
atât de firesc nefiresc
Al cui e timpul ăsta
al cui e timpul ăsta tânăr și frumos
ce m-a invadat și m-a întors pe dos
nu e al meu nu mi se potrivește
cineva l-a pierdut și poate nu-l găsește
sau l-a lăsat indiferent să treacă
și nu a fost în stare să îl placă
deși-i primăvăratic zănatic și sprințar
în timp ce timpul meu se scurge bacovian
dacă cineva în grabă timpul și-a pierdut
îl va găsi la mine-n arhiva de trecut
Exil în culise metafizice
gândul meu are refugii secrete în metafizic
acolo unde chinurile terestre nu au acces
unde timpul curent nu mai este năvalnic
unde cele pierdute se regăsesc în eres
și chiar dacă toate plutesc în părelnic
îmi refac laolaltă un întreg univers
lipsit de alarmele oricărui ceasornic
de pașii ce-mi măsoară distanțele-n mers
Când șterg oglinda aburită
atunci când șterg oglinda aburită
de respirația clipelor de gând
mâna mi-o ating de mâna oglindită
și-un fulger mă străbate din adânc
este chemarea unui strigăt mut
o ne-nțeleasă spaimă presimțită
aproape fiindu-mi și totuși de demult
inflexiune-n timpul care nu există
umbre vagi încep să se-ntrevadă
mă tai în vise cu cioburi de cuvânt
prin răni deschise picur în oglindă
amintiri uitate din mine sângerând
În liniștea iernii
Liniștea care în iarnă se-adună
clatină aerul în transparențe de ger
ca o vibrație țâșnind dintr-o strună
întinsă între vagi contururi de cer,
ca un licăr din lumina ce stă să apună,
ca mirajul unui tâlc învăluit în mister.
La fel e fundalul din suflet, doar valuri
de iarnă care ninge fulgi de tăceri
și gânduri ce sfărâmă statui de idealuri
cioplite în vraja luminii trecutelor veri
secate în albia de timp, între maluri
de atâtea visate dimineți și-nserări.
Fugiți
Sunt mai bătrân decât ziua de ieri
și decât toate zilele care mă ajung din urmă
sărind, ca și calul la șah, peste nopți,
pentru un mat sau o remiză cu sacrificii de tură.
Prind fiecare secundă-n timpan,
dar se zbate printre acorduri de pian și îmi scapă;
fugiți, trăiți, mai este puțin,
neantu-i aproape, cu noi se adapă.
Sunt mai bătrân ca noaptea trecută,
jocul de șah va mai dura;
se scutură pătratele albe și negre,
apoi partida cu timpul va continua.
Biblioteca gândurilor
este haos de nedescris în biblioteca gândurilor mele
abia reușesc să le așez ordonat pe rafturi
că ele își și schimbă locul
le găsesc împrăștiate prin minte
deschise la o anumită pagină
sau cu susul în jos
răsfoindu-se de parcă ar trece un vânt prin ele
cu pagini rupte sau mototolite
aruncate de-a lungul amintirilor și uitărilor
asta se întâmplă de când le-am permis
tânăr fiind
ca un gest de reciprocitate recunoscătoare
la început doar să mă răsfoiască
mai apoi să mă citească
iar în cele din urmă să facă însemnări pe marginea mea
să mă contrazică
chiar să mă modifice
Gongul timpului
pendulă suspendată de cer
inima bate în cadranul trupului
clipe irepetabile de mâine și ieri
bate zănatic gongul timpului
răsunând de frumos și mister
ecoul sângelui
Contur
conturul meu e din ceea ce nu sunt
cioplit egocentric cu dălți de lumină retardă
așchie de timp, ferment infim, pasager amănunt
propriei muriri avangardă
căutare de sine în carul cu fân
răsturnat în drumul de seară
Între realități
realitatea mi se desenează detaliu peste detaliu
perpetuu aceeași infinit diferită
nu mi-o pot însuși și mi se pare straniu
că-mi pleacă și-mi vine în secvențe de-o clipă
când mă exclude sau mă adoptă ingenuu
atât în ea cât și dincolo de întinsa-i aripă
Înscris
Pe plaje de pagini, la Marea de Gânduri,
din nisipoase cuvinte castele se-nalță.
Vizitează-le azi, prin labirintul de rânduri,
cât încă se văd, la efemeră distanță,
înotând, în vacarmul de clipe în valuri,
între-a fi și-a nu fi, mereu în balanță.
Noaptea, miriapod cu picioare de umbre miriapod cu picioare de umbre
miriapod cu picioare de umbre
noaptea se lasă din orizonturi
niciodată n-am mai văzut-o coborând de la ceruri
cu mine a fost totdeauna discretă
și apărea fără trâmbiți și surle
iar cu dantelele-i negre o vedeam chiar cochetă
mi-o imaginam deci timidă și plină de farmec
tăcerea ei calmă mă seducea
misterul și formele ei îmi păreau un amestec
de senzual și matern de pământ și de stea
dar în ultimul timp o văd tot mai altfel
e lipsită de viață cu privirile sumbre
emite și-un sunet de țânțar anofel
iar întunericul ei în mine pătrunde
stingându-mi pe rând luminile-n suflet
n-am mai văzut-o coborând de la ceruri
miriapod cu picioare de vise
închizând de jur împrejur orizonturi
înnoptându-mă-n ferestre de sumbre abise
Postfață
cum să-mi netezesc din nou trecutu'
când l-am mototolit ades în pumn
răzbunând culori polarizate între alb și negru
între ce am fost și nu mai sunt
decât o consecință întrupată-n spectru
un prezent al unei poze de demult
ticăit al unu cronometru
o piatră a unui munte o ramură de ulm
și postfața unui manuscris deloc celebru
ce va mai arde încă până se face scrum
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu