luni, 23 ianuarie 2012

Da capo al fine (eseu)



       Da capo...

       Din primăvara anului 1990 tot ce părea imuabil începea să se dezintegreze. Transformările veneau precipitat, chiar disperat, ațintite spre tot ce era trecut. Agenții schimbărilor erau chiar oamenii trecutului recent, care etichetau totul în jur ca fiind ceaușist, mai puțin ei înșiși.
       Uzina nu mai producea nimic, dar forfotă era în toate cele trei schimburi. Ședințele se țineau lanț, multe dintre ele clandestine. Nimic din ceea ce se hotăra nu rezista prea mult, pentru că apăreau alte dispoziții și alți șefi de pe o zi pe alta
       Erau două fronturi pe care angajații uzinei duceau bătălii crâncene. Unul era jaful, devalidarea întreprinderii de tot ceea ce ar fi putut fi util casnic : de la sculele din inventar, la diverse componente ale mașinilor unelte. Aparate de sudură, butelii de oxigen, cărucioare de transport uzinal. Se furau cu totul sau pe componente.
       O altă bătălie crâncenă era dusă pentru ocuparea posturilor vechi și noi care urmau să dea conținut unei alte organizări interne a întreprinderii. Graba era mare pentru că exista teama că centralele și ministerele ar fi putut oricând să reînceapă controlul cu care erau formal investite.
       Inginerii se înfruntau, majoritatea, pentru ocuparea posturilor tehnice și administrative: șefi de ateliere, de secții, ingineri șefi și directori. Cei care mai fuseseră șefi, având experiență și abilitate, au înțeles repede că luptând singuri nu au șanse. În consecință promiteau unora și altora posturi sub ei dacă vor fi susținuți. Astfel că erau constituite detașamente întregi de beligeranți, conduse de câte un comandant, care râvneau să ocupe un post de conducere prin luptă, vitejește. Inginerul Diaconescu era comandantul îndârjit al unui astfel de detașament. El viza să devină șeful serviciului de personal și din acel moment să pună pe ușa biroului său, inscripționată pe plăcuță galbenă de cupru, denumirea „Resurse Umane”.

       O parte relativ mică dintre ingineri, alături de grosul clasei muncitoare, se înfruntau pentru a crea sindicate libere. Unii muncitori considerau că e nevoie și de o minte de inginer ca să conduci un sindicat liber. Majoritatea însă opta pentru neamestec, adică formarea de sindicate separate, tesa și muncitorești. Extremiștii susțineau să fie dați afară din întreprindere toți inginerii și persoanele care au ocupat funcții de conducere pe linie de partid, sindicat și utece.

       Inginerul Dimitriu, pentru că nu fusese nici măcar membru de partid înainte, se bucura de oarecare ascultare în masa mare de oameni. Le explică faptul că e bine să se gândească la alegeri sindicale dar, până atunci, ar fi bine să aibă un statut sindicatul în care să se stabilească structura de conducere, funcționarea, drepturile și obligațiile membrilor. S-a căzut de acord ca într-o săptămână cine vrea poate să facă un statut sindical, apoi acestea se vor dezbate public și în final unul va fi ales drept carte de căpătâi a sindicaliștilor liberi. El însuși se angajă să vină cu o formă de statut.

       …al fine

            Era ceasul amiezii când cei doi prieteni, Diaconescu și Dimitriu, se văzură și deciseră că nici unul nu mai are nimic de făcut prin fabrică și pot merge să ia masa în oraș. Diaconescu era cu mașina personală, un Renault 19 model ’89 primit un membru al ambasadei române în Franța, care era tatăl său.

            - Să mergem tot la Capitol, ca ultima oară… - propuse Diaconescu

            Dimitriu zâmbi cu subânțeles:

            - Păi n-o să mergem, tocmai acum, iarăși la Orizont… Doar am făcut o revoluție…

            - Da, mă, bine că mi-ai amintit, trebuie să vorbesc cu Adiaconiței pentru certificate… Îi bulangiu, da’ o să-i dau un video player și câteva casete porno și cred că o să se lase…

            De data asta Dimitriu izbucni în râs:

           - Cu un video player și câteva casete porno îl faci revolutionary și pe frate-tu, chiar dacă-i minor…

           - Să știi că e o idee… cred că voi merge pe ea…

            În parcarea hotelului coborâră, își luară înfățișarea de oameni ai momentului și intrară în restaurant. Au fost conduși la una dintre mese.

            - Bă, da’ masa de colo, de lângă geam, ce cusur are? – se opri din drum Diaconescu.

            - Aia-i rezervată de un general, îmi pare rău, alegeți alta…- explică ospătarul.
            - Lasă Vasile, e bună și asta care pe care ne-o indică omu’. Important e ce și cum ne servește…
            Se așezară și comandară pentru început câte o sută de whisky. După ce ospătarul se îndepărtă Diaconescu își descărcă mânia.

            - Îi bag în măsa de generali, au dat ordin să tragă în noi, iar acum sunt mai revoluționari ca revoluționarii!...

            Cu tactul și diplomația ce-l caracteriza, Dimitriu îl liniști:

            - Ce te enervezi și tu din orice?!... Important este că stăm și noi în același local, fără să fi fost la revoluție…

            - Zău, eu aș fi ieșit dacă nu mă reușeam să mă dezbăt, da’ ai turnat în mine poșirca aia zile întregi… - zise serios Diaconescu.

            Dimitrie râse iar:

            - Am fi ieșit și noi dacă mai ținea revoluția vreo săptămână…

            - Ioane! Nu mai glumi cu chestia asta! Am fost amândoi la baricadă și cu asta basta! – spuse apăsat Diaconescu.

            - Normal, ce-ți tot faci atâtea griji…

            Li se aduse whisky-ul.

            - Fă-ne și două friptane în sânge și adu-ne și un vin vechi.

            - Demisec să fie!... - țipă Ion pentru că ospătarul plecase grăbit să dea comanda mai departe.

            - Tu ce-ai făcut cu sindicaliștii tăi? – întrebă Vasile.

            - Îs mulți și proști, ce să fac? Le-am dat un os de ros. Le-am dat să facă statute de sindicat…

            - Mișto! Și eu tot în faza asta sunt. Le-am zis să facă organigrame pentru întreprindere…

            - Mă Vasile, îi foarte important să nu se afle că noi doi suntem pe-o mână… Eu acolo, între sindicaliști, îți fac renume… Le tot spun că ești singurul partener al lor valabil, că numai cu tine trebuie să negocieze… Să insiști și tu cu tehnocrații tăi pe numele meu… Trebuie ca la momentul potrivit toată uzina să fi auzit de noi…

             - Ioane, îmi repeți asta ca la tâmpiți. Strategia-i strategie, tactica-i tactică. Le-am stabilit, le urmăm…

             - Necazul este că acum eu am nevoie de un statut beton, iar tu de o organigramă trăznet. Cum le facem?...

             - Eu știu cum le-am putea face, da’ mai am niște rezerve… - medită cu voce tare Diaconescu.

             - Zi-i, să vedem dacă va merge…

             - M-am tot gândit la Panaitescu, acesta-i dat dracului… - zise Vasile.

             - Nu te contrazic, are în el și experiență și știinșă cât încate, da’-i și periculos și-i și pătat…

             - De ce-i periculos? – întrebă cu oarecare gelozie Vasile.

             - Îi foarte, foarte deștept… se va prinde că vrem să-l folosim…

             - Nu și dacă vom fi mai deștepți ca el… - se împăună Vasile.

             - E uns cu toate alifiile… are carte, are experiență, a fost secretar de partid, e un inginer bun, știe carte cât toată uzina la un loc și a mai fost și la revoluție…

             - Păi de-aia ziceam că poate fi omul nostru… Îți face statutul, îmi face organigramă, după care îi dăm un picior în cur să plece din uzină… cam asta ar fi strategia, tu fă tactica, că sunteți prieteni.

             - Tu știi că gagiu’ nu a vrut să mă primescă în partid anu’ trecut, deși l-am amenuțat și înjurat cum am putut mai bine?

             - Păi bine a făcut, azi ai fost și tu un fost membru…

             - Mă, Vasile. Parcă știa ce-o se întâmple… Nu chiar așa direct, da’ tot asta mi-a zis și el mie ți nu l-am crezut atunci…

             - A fost pe-o mână cu Iliescu și Măgureanu, de-aia știa ce-o să se-ntâmple…

             - Nu-i chiar așa… îi cunoaște, da’ dacă erau pe-o mână nu mai era acum în fabrică, era cu ei în fesene… - zise îngândurat Ion.

             - Ce ne mai batem capu’, îi aci, e al nostru, să-l folosim!…

             - Dacă zici să mergem pe variant asta, eu zic să-I sun și să-l invit aici la o cafea…

             - Și crezi că vine?

             - Dacă n-o avea vreo treabă serioasă, eu zic că vine, îi tip de gașcă…- spuse Ion.

            - Atunci să-l chemăm. Zi-i să vie cu un taxi, că i-l plătim noi…

            - Nu-i spun că i-l plătim, îi dat dracului de circumspect, niciodată nu-și face obligații…

            - Sună-l și-ți spun și eu despre el…

            Ion îi făcu semn din mână că Panaitescu e de acord să vină la masa lor. Vasile îți frecă mâinile și continuă:

              - Credeam că-i numa’ gura de el… Ne-a ținut odată la învățământul politico-ideologic o prelegere personală despre gradele de libertate ale individului, similar cu alea din teoria electronului… Mișto de tot, ne-a uimit și ne-a umilit pe toți. Mergeam la ședințele lui de drag, parcă nici nu era communist, dar nici anticommunist. Te lua cu Hegel, ajungea la Eistein, îl pomenea pe Balzac și nu știu câți alți scriitori, spunea poezii de Labiș și sfârșea cu Marx.

             - Și nu vă zicea nimic din operele lui Ceaușescu? – se minună Ion.

            - Mă, cred că pe Ceaușescu îl știa pe de rost. Da’ numa’ îl cita, zicând plenara, congresul, directive din care băga citatu’… Îți susținea toate aiurerile ce le spunea cu citate din Ceaușescu. Puteai zice despre el, în același timp, că e un fanatic a lui Ceaușescu, dar și că e un anticeaușist convins…

             - Despre asta nu știam… Da’ știi ce-a făcut într-una din nopțile de la revoluție? Mi-au spus niște stagiagiari… A sunat un maior de la Rahova, de la penitenciar, că are acolo niște reținuți de la noi din fabrică și să-i confirme ofițeru’ nostru de servici dacă-i cum spun ei. Era de serviciu în noaptea aia ingineru’-șef Marinoiu. A făcut pe el când a luat receptoru’ în mână. Începuse să nege că ăia ar fi de la noi, ca să nu ne facă de râs fabrica… Mă, norocul ălora a fost că Panaitescu era în birou. I-a smuls lui Marinoiu telefonu’ și l-a împins în scaun, că ăsta vorbea în picioare cu maioru’ de la securitate. Și când s-a pornit după aia să țipe la securist cum că de ce își permite să rețină oameni de-ai noștri, că dacă nu îi aduce imediat la fabrică cu mașina penitenciarului, a doua zi va fi scos la raport în fața generalului nu știu care…

             Vasile era fascinat:

             - Și nu i-a spus lu’ ăla ce hram poartă, ce funcție care?...

             - Mă, Vasile, l-a luat așa de repede și de tare… I-a spus că-l cheamă Panaitescu, lăsându-l p-ăla să-și imagineze ce funcție vrea…

             - Să nu-mi zici că ăia au venit cu duba penitenciarului la fabrică…

             - Ba chiar asta îți spun. Erau bătuți măr. Unul avea o rană urâtă pe față de la lovitura primită cu țeava unui pistolet…

             - Atunci nu-i poveste – zise Vasile – nici că tipu voia să-și depună în adunare generală de partid carnetu’ de membru când s-a aflat că la Timișoara se trege în manifestanți…

             - Și eu am auzit chestia asta, nu am crezut-o da’ acum o cred…- zise Ion.

             - Ăsta-i omu’ de care avem nevoie ca să reușim ce ne-am propus, doar că trebuie să-l atragem neapărat de partea noastră… - conchise Vasile.

              Apăru și Panaitescu îmbrăcat în ținută de stradă, părând mai îmbătrânit și mai aerian. Cei doi se ridicară să-l invite să ia loc, ca și cum ar fi avut de-a face cu o femeie. Inviatul le zâmbi prietenos, se așeză și privi în jur…

             - Locul ăsta e același și curvele sunt aceleași, doar clienții s-au schimbat. Revoluționari acolo, ofițeri dincolo, pe-aici oportuniști… în rest este neschimbat…

            Cei doi râseră ca de un spirit de glumă.

            - Domnu’ inginer, un whiski, un vin bun, o bere… cam ce-ați dori…- spuse amabil Vasile.

            - Dacă vreți să și mâncați ceva… - completă Ion.

            - Mă, băieți, ce să zic, vine ora cinei cele de taină, urmată de trădare, accept orice… Mi-e și foame, mi-e și sete… Voi plătiți consumația în schimbul ajutorului ce sunt de acord să vi-l dau, deși nu-l meritați. Schimbarea trebuie făcută cu idei novatoare de oameni ca voi, că nu sunt alții deocamdată… Dacă ideile noi sunt bune, atunci și voi veți fi schimbați mai târziu, de ele. Pentru că, inevitabil, le veți trăda. Eu vă fac și vă dau ce vreți, apoi plec definitiv din întreprindere… Despărțirea însă o facem acum și o plătiți voi.

             Râse, își frecă mâinile și mai spuse:

             - Tu vrei frâiele întreprinderii, tu vrei frâiele sindicatului, eu vreau să mânânc și să beau… Așa se face istoria...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu