În logica pământului
Călin Argentoianu era un intelectual autentic, profesor universitar la facultatea de filozofie, catedra de logică. În ciuda sobrietății pe care o afișa se simțea încă un ucenic în ale cunoașterii. Adevărul logic pe care îl promova nu reușise până la cei cinzeci și doi de ani să-i dea certitudini în privința cunoașterii. O ținea una și bună că adevărul poate fi doar exprimat corect, nicodată surprins și fotografiat. Precum o entitate cuantică. Colegii lui mai tineri, căci ajunsese decan de vârstă, îl ironizau spunând că deține adevăr ca nimeni altul, dar nu crede în el.
- Veți înțelege și voi cândva că menirea noastră nu este să catalogăm adevăruri, ci să propagăm instrumentele necesare gândirii pentru a recunoaște adevărul, cel cu „a” mare, atunci când se va ivi. Însă este foarte probabil să nu avem această șansă în meschina noastră existență…
Asistenții și conferențiarii chicoteau: „Ăsta ori e genial, ori se preface…”
Avea un fel aparte de a fi prieten cu toți, dar în același timp de a nu fi prieten cu nimeni.
Venea sărbătoarea Sfintelor Paști și membrii catedrei, trei bărbați și o femeie, s-au gândit să facă profesorului o surpriză invitându-l la țară, într-un cătun uitat de lume, unde locuia familia unuia dintre ei. Doar doi erau căsătoriți, o conferențiară și un asistent. Deci, grosso modo, șapte filosofi, urmau să ia trenul, până la o anumită haltă, apoi să străbată vreo patru kilometri pe jos, peste câmp, până la casa bunicilor colegului lor Sandu. Cu o săptămână înainte părinții lui Sandu ajunseseră acolo pentru a încropi o primire cât de cât mai sofisticată.
Când se văzură în compartimentul de tren, îl și luară în primire:
- Domn profesor, dumneavoastră sunteți de la oraș, ori de la țară?
- Ce să vă zic? Hotărâți voi de unde. Am copilărit într-un orășel de provicie, taică-meu era medic veterinar, lucra la țară, într-un iase, așa le spunea atunci fermelor agricole de stat. În vacanțe și în multe duminici mă lua cu el în șaretă. Treceam prin mai multe sate până ce ajungeam în cel în care lucra el. țin minte cum țăranii – bărbați, femei, tineri și copii – se opreau locului când treceam, fie că erau pe marginea drumului, în curți sau pe câmp. Priveau lung șareta și pe orășenii din ea… Simt o oarecare nostalgie, dar idilicul l-am împrumutat din literatură, de la prozatorii și poeții ce descriu satul românesc, din monografia lui Dimitrie Gusti…
Mai tinerii lui colegi se porniră pe râs. Zâmbi și el, parcă vinovat.
- Sunteți orășean, domn profesor. Satul adevărat nu se află în cărți…
- De, măi copii, voi vorbiți despre sat, eu vorbesc despre sat, doar că voi suțineți că la voi este adevărul. Eu vă spun că adevărul nu poate fi surprins pe de-a- ntregul, că voi susțineți o parte din el, că literatura evidențiază o altă parte din el… Nici alăturate, aceste puncte de vedere nu întregesc un adevăr…
Nimeni nu mai râse.
- Iată, există și un adevăr istoric, tot incomplet, despre lumea rurală. Cum vă spuneam, oe vremea mea la modă mai erau căruțele și carele, șaretele erau o raritate. Azi toate mijloacele de transport sunt motorizate. Pe atunci puțini țărani au văzut orașul, navetismul abia începea; acum puțini țărani mai văd satul. Mai înainte, pe vremea lui Gusti, satele erau organizate în obști, legea era una morală, destul de aproape de sesul pe care îl dă Kant legii morale. Preceptele acelor norme azi se numesc prejudecăți, pentru că acum doar dreptul civil și penal fac legea. Pe atunci ceea ce azi noi numim tradiții, începând de la port, cântece și dansuri, mituri și arhetipuri, era însuși modul de viață în perimetrul unui sat. Pe atunci zilele erau bine rânduite înlăuntrul lor. Era vremea dimineții, când se curățau grajdurile și cotețele, când se hrăneau și se adăpau animalele și păsările din bătătură și cele de la obștesc. Era vremea muncii la câmp, când oameni și animale laolaltă lucrau pământul. Și venea seara când în primul rând animalele erau hrănite și duse la odihnă, după aia urmau copiii și la urmă adulții și bătrânii. Toate astea încăpeau tihnit exct într-o singură zi. Azi parcă lumea gâfâie, tuturor li se par zilelele neîndestulătoare, parcă prea scurte, astfel că nu mai reușesc să se încadreze în ele și le rămân resturi de făcut pentru a doua zi. De aici stres, angoasă, neliniște, nesiguranță, iritare în viețile tuturor. Dar și anotimpurile aveau și ele rânduiala lor - i selegă vorbitorului o altă idee -, primăvara se băga în pământ, toamna se scotea din pământ, vara se uda pământul iar când venea iarna fiecare simțea cât a fost de gospodar…
Apoi se opri, neștiind dacă a vorbit prea mult, dacă a întrecut măsura.
Prietenii profesorului erau fascinați. Îi sorbeau cuvintele și îi deranja orice zgomot sau trecere prin compartiment.
- Domn profesor, mai aveți vreo perspectivă asupra lumii satelor?
Argentoianu parcă se îndoia de seriozitatea întrebării. Or fi curioși cu adevărat sau îl pun să vorbească pentru a se distra?
- V-aș mai spune și că viața individuală, în ansamblul ei, avea perioade bine determinate care se respectau cu rigurozitate. Era perioada coplăriei, cea a iubitului, a cătăniei pentru băieți, a însuratului, respectiv a măritișului, perioada de facere de prunci și bătrâneața. Toate perioadele erau impregnate, dar nu distinct, de învățare și de instrucție permanente. Cum vă spuneam, azi le zicem ritualuri, dar atunci asta era chiar viața oamenilor de la țară...
- Domn profesor, de ce nu ați mai scrieți o carte pe tema asta?...
- Încă o carte? - zâmbi profesorul amar - când va citi omenirea tot ce s-a scris deja pentru ea?...
- Dar ce vă preocupă și ați vrea totuși să scrieți?
De data asta profesorul râse:
- Mai întrebați? O știți foarte bine, faceți multe comentarii pe tema asta. Recunosc public acum că sunt preocupat de adevărul despre adevăr.
Izbucniră toți în aplauze și râsete ca și cum ar fi auzit o glumă deoasebită. Profesorul se simțea în sfârșit bine, se simțea iar tânăr...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu