miercuri, 18 ianuarie 2012

Revelații 1


Nimic din ce ni se întâmplă nu este întâmplător.
Întâmplarea este o discontinuitate în existență
dată de neputința minții de a desluși consecvent 
integrum-ul și continuum-ul ființării.

                Sora șefă Doina, Doinița cum îi spuneau aproape toți colegii, reveni la serviciu după o săptămâna, deși concediul ei aprobat era de o lună de zile. Intră în vestiar  – o debara ce devenise vestiarul ei  prin bunăvoința directorului spitalului județean de urgență care se străduia, de când fusese numit, să-i arate cât o adoră –, își schimbă îmbrăcămintea de zi cu cea de spital, își aranjă în micuța oglindă părul negru cârlionțat și își umezi buzele, apoi porni spre saloane. Știa cine o consideră plăcută, cine o invidiază, cine o vede nesuferită pentru că la fel îi vedea și ea pe cei din jur. Oamenii au un mod inconștient de a se reflecta unii în ceilalți, uneori cu limpezime, alteori vag, uneori cu interes, alteori cu nepăsare. Văzu cum asistentele și infirmierele se puseră în priză, unele ostentativ, atunci când ea se îndrepta spre camera de reanimare. De obicei lua saloanele la rând, reanimarea fiind ultima. Dar azi ceva lăuntric o mână direct la reanimare. Imediat asistenta serviciului de noapte i se alătură să-i dea raportul despre ce și cât a avut ea de lucru. Dar nu începu cu asta.
                - Ce bine arăți, tu Doinița, se pare că ți-au priit liberele…  Dacă eram în locul tău nu veneam la muncă nici dacă ar fi venit cu pompierii să mă ia...
              - Lasă asta, spune-mi ce-a fost azi noapte – i-o reteză șefa care nu avea nici un chef să-i povestească cum a ajuns să-i dea papucii prietenului ei din liceu și cum abia după ce a făcut-o și-a dat seama că trebuia să o fi făcut demult, că ce era între ei nu era dragoste ci obișnuință, o dependență fără noimă; cum să-i explice că totuși nu își găsea nici un rost pe-acasă, că a renunțat la o plecare la munte preferând să vină la servici; pentru că nici ea nu înțelegea ce i se întâmplă.
             - Eu am avut o noapte infernală… N-am închis un ochi… Un ars, doi în comă pentru droguri și o tentativă de suicid… Pe toți i-a apucat în noaptea asta… Și mai e unu’, cred că s-a internat când ai plecat tu în concediu, accident rutier.
              Nu își dădu seama, dar ceru imediat amănunte despre accidentat.
              - Vai, dragă, ăsta a creat mare vâlvă, se mai anchetează, da’ așteaptă să-și revină… Dacă și-o reveni că eu una nu cred. E terminat. A spus-o și profesorul. Numai ăia de la rutieră mai speră. În mijlocul unei intersecții o basculantă l-a lovit din lateral și o Dacie din spate… Și are numa’ treizeci și patru de ani…
               Intrară la reanimare. Doina se opri la primul pat apoi întrebă brusc:
               - Unde-i?
               - Cine? – întrebă nelămurită și surprinsă asistenta.
               - Cel lovit de mașină, nu despre el îmi vorbeai?
               - E în rezevă… la intensiv, vor să-l facă mai repede bine ca să încheie cazu’… Eu cred că după hemoragia aia cerebrală și dacă-și revine nu va mai fi om…
               Doina simți ca un resort nevoia de a-l vedea imediat. În ușa rezervei se opri și o întrebă pe asistentă:
                - L-a revendicat cineva?...
                - Nu, dragă, nu-i însurat, n-are copii, n-are părinți sau neamuri. Parcă-i singur pe lume… Din câte am aflat și eu îi artist de meserie, are picturi și sculpturi ale lui. Zicea o gacică, colegă de-a lui care a stat de vorbă cu noi, că el n-o băga în seamă – glumi asistenta râzând de propria-i glumă – că e cam ciudat, făcea numai îngeri și diavoli și-i suprarealist…
                Doina intră în rezervă lăsând ușa deschisă în urma ei. Nu își dădea seama, dar parcă voia să identifice pe cineva. Racordat la aparate, sub perfuzii, inert, livid de parcă era sculptat în marmură albă pătată ici-acolo de vânătăi, părea ca mort un tânăr. Doina îl văzu ca pe Isus înfățișat de Michelangelo în „Pietà” zăcând în brațele Maicii Sale, deși avea în față imaginea clasică a unui accidentat auto: un picior în ghips, suspendat, un braț și el imobilizat, bandaje în jurul toracelui și un turban de bandaje pe cap. Dacă nu o avea pe asistentă în spatele ei s-ar fi lăsat în genunchi deîndată. Se stăpâni strângând în mâini stativul pentru perfuzii. Închise ochii și văzu accidentul de parcă ar fi fost în dreapta șoferului: pe artera din stânga intersecției de care se apropiau o autobasculantă scotea fum gros de sub roți și era evident că nu reușește să frâneze. Pe artera din dreapta un grup zbenguit de patru elevi urmau să treacă pe verde. După ce ar fi traversat și ei intersecția ar fi urmat inevitabil ca autobasculanta să-i spulbere pe copii. Dar a simțit și a auzit frânele mașinii lor în mijlocul intersecției. Atunci Doina căzu în patul pacientului cu stativul în mâini de parcă inerția frânării o împinse. Asistenta se repezi să o ajute.
                - Doinița! – strigă ea – Ce ai mamă scumpă?! Te-ai împiedicat, ți-e rău? Ce e cu tine Doinițo? Ridică-te dragă! Hai, hopa sus. Te-ai lovit?...
                Cele două femei stăteau față în față ținându-se de mâini, năucite. Asistenta voia să înțeleagă dacă șefei îi e rău sau doar s-a împedicat. Doina o întreba din priviri ce s-a întâmplat. Atunci îl auziră pe bolnav vorbind stins:
                - Doinița, ai venit?... Doamne, cât te-am așteptat!...
                Femeile se întoarseră înspăimântate spre bonav. Acesta clipea des, lăsând să i se vadă ochii dați peste cap. Mai apoi îl cuprinse niște spasme scurte. Aparatele o luară razna. Pulsul, tensiunea păreau că-l vor face să explodeze. Mâna liberă a pacientului se ridică tremurândă, părea că bâjbâie.
                - Ține-mă de mână Doinița, că trebuie să plec…
                Îngrozită, asistenta șefă opri zbaterea mâinii prinzând-o în palmele sale ca pe o pasăre. În același moment aparatele își porniră alarma stridentă, semn că pacientul decedase.

3 comentarii:

  1. Superba naratiune in care apar cele doua revelatii ale aceluias personaj ,intai imaginea Lui Isus,apoi transpunerea la locul accidentului si decesul pacientului,de fapt acel deja vu ,premonitia,aspect care se intampla doar rezonand depinde de interpretare...rezonanta cred in cazul acesta a fost cu Creatorul ,fiind ca o chemare catre EL.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mi-a placut ce ai povestit.Imi dau lacrimile cand citesc caci gandul meu zboara la cm a fost pe 12 februarie 2002 si in cele doua zile petrecute la ATI.

    RăspundețiȘtergere
  3. Coplesitoare scriere !
    "Nimic din ce ni se întâmplă nu este întâmplător.Întâmplarea este o discontinuitate în existență dată de neputința minții de a desluși consecvent integrum-ul și continuum-ul ființării".

    Inteleg aceasta REVELATIE din doua perspective: ca pacient aflat intr-o situatie limita si ca mama a unui medic.
    Acea situatie limita m-a facut sa reconsider toate prioritatile si optiunile dand valoare timpului meu .
    In aceasta dimineata si eu traiesc o ravelatie !

    RăspundețiȘtergere

poezii photo 13705172_1231808203518884_1212893254_n_zpsh9xa712a.jpg