miercuri, 25 ianuarie 2012

„Sipetul din Călineşti” - mărturie a paradisului pierdut. Poezia Ralucăi Pavel


Raluca Pavel - „Sipetul din Călineşti” - volum de debut

Raluca Pavel nu se particularizează strident față de acea elită a tineretului de azi care – cu o facultate, cu un masterat sau cu un doctorat – este neliniștită de perspectiva profesională ce i se deschide (prelungită pas cu pas în îngrijorare privind perspectiva familială și perspectiva de părinte). Cum nu prin aceste date se face distinctă în cadrul generației ei, nu vom prezenta aici nici biografia, nici CV-ul Ralucăi Pavel (relevant fiind nu atât „cine” este cineva, cât ce valorifică cineva din ceea ce este pentru a se prezenta pe sine). „La începutul poeziei este cuvântul şi poetul însuşi nu e decât verb întrupat” (Nicolae Balotă). Așa se face că Raluca Pavel se construiește și se personalizează prin creația ei literară. O parte din aceasta a reușit să o stocheze minuțios  în volumul de poezii Sipetul de la Călinești, volum care nu o definește încă, ci o prefigurează ca personalitate literară autentică în prozaicul zilelor noastre.

Uzând de metafora lui Minulescu, m-am întâlnit cu Sipetul de la Călinești la jumătatea scării, eu coboram resemnat din iluziile mele, iar el urca candid către lumină. Am fi putut trece unul pe lângă altul, așa cum trecem firesc nepăsători unii pe lângă alții, toți pe lângă obiectele din jur. M-a frapat însă o asemănare izbitoare cu poezia tradițională japoneză „haiku”. Aveam să-mi dau seama că poezia Raluca Pavel nu era era de fapt haiku, dar că avea toate categoriile estetice ale acestuia:
Stare emoțională intensă, mai ales de bucurie, optimism, frumusețe armonioasă (Aware– în haiku-ul): „Strânge, copilă, apa de ploaie / adun-o-n căldare, cât curge şiroaie / bea din ea de seacă fântâna / mama şopteşte, vântul o-ngână // stropeşte-ţi chipul dimineaţa / obrazu-şi capătă roşeaţa / aşa e când te-atinge Dumnezeu / mângâierea-I aduce curcubeu // e lacrima Lui, trimisă-n dar / de-acolo de sus, e din altar / spală-ţi ochiul cu apa de ploaie / lacrimile nu-s mereu amare” („Ploaie de vară”);
Eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a artei, a naturii (Fueki): „An de an, acelaşi loc – sus, în vârful stâlpului, / într-un aer de coloana infinitului, un cioc tăia cerul / îl despica între mai sus de nori, mai jos de ape / ieşea dintr-un bulgăre mare de lună murdară, / ţinută de Atlas cu o mână de iederă şi una de pământ / uneori, două picioare subţiri ies din bulgăre / ca două lumânări în prag de moarte / apoi, ca-ntr-un tablou de Malevici, alb negru. / [...] //Pomii au născut muguri!” („Prunci de primăvară”);
Efemerul, ceea ce este vremelnic, dimensiunea trecătoare a naturii (Ryuko la japonezi): „Întreabă-mă de ieri, / cenuşa-ţi va şopti în locul meu, / iar tu te vei lipsi de mine. / m-am aruncat în nouri / să te chem, visare / şi orb ai fost tu, soare / de m-ai crezut departe. / întreabă-mă de mâine / atunci te voi uita / voi simţi doar gustul jarului / lăsat în urmă. // întreabă-mă de noi / a fost vreodată noi? / trezeşte-te, / caută fumul / peste sufletul tău” („Caută fumul”);
Frumusețe a naturii, a inteligenței umane (Mei): „Mai vreau să fie odată mai / şi să-mi redai sătucul / pe drumuşor să-ncerc să prind / un cărăbuş şi-o rază // mai lasă-mă puţin s-alerg / desculţă printre maci, / mai strigă-mă o dată hai, / să nu te prindă seara. // veranda casei, faţa spre apus, / o seară să mă ţină, / să dorm pe scândura de brad / cu greieri în surdină.” („Nopţi de mai”);
Patos al lucrurilor (Mono No Aware): „Mi-aduc aminte / de fântână din chemare / tot satul se-aduna în vale / şi toţi se minunau / că niciodată n-a secat / a săpat-o dascălul din sat / acum vreun sfert de veac / în amintirea singurei copile / pe care a pierdut-o / în fântâna veche / acu-nţeleg de ce / nicicând nu a secat / era dintr-un suflet curat” („Sufletul fântânii”);
Negativitate, lipsă de spirit, cu conotații din filozofia Zen, de nimicnicie (Mushin): „Mergea agale-n deal căruţa / spre cimitirul palid şi stingher / de cal aproape, eu plângeam / te conduceam fără de ştire // bunica se-apleca peste mormânt / şi îşi plângea măicuţa / lacrimile a trei femei păleau / în faţa durerii de pe clopote // salcâmii umbreau cărarea / în dimineaţa-aceea / măicuţă, te-am iubit şi te-am rugat / lasă mie basmaua ceea // aveam vreo trei ani pe atunci / dar gândeam într-o neştire / aici îţi las o bombonică… / (în buzunarul rece) / basmaua-mi vine mie bine” („Te plânge dimineaţa, străbunică”);
Tristețe a singurătății, a declinului, a sărăciei acceptate, a timpului atotdistrugător (Sabi): „Caut realul din vis, / mă împiedic de iarnă, / un ecou divin îmi şopteşte / ceea ce mi-ai spus acum sute de ani… / te cunoşteam de undeva, / râul arunca imagini spre mine, / ploile ştergeau orice urmă; / îmbracă-mă în gheaţă, / atâţia ani fără tine m-au sufocat în zadar.” („Pierduţi prin timp”);
Frumusețe austeră, melancolie, dezolare (Wabi): „ Au înflorit salcâmii / de când nisipul şi-a schimbat culoarea în sânge. / ridică-te, / lasă durerea de pe mormânt / să ţipe în tăcere // nu-şi mai cântă cucul / doina-i cea amară / şi greierii plâng printre salcii / pescăruşii se izbesc de stânci, / sufletul li se prelinge pe buze, / iar lebăda se pierde în neant. / ploaie de vară, încă te aştept” („Ultimul ţipăt”);
Misterul singurătății, al însingurării (Yugen): „Duminica aceea, mamă, avea gust de lămâie / m-ai îmbrăcat în mângâieri şi mi-ai cântat menirea. / îţi miroseau mâinile a poveşti / peste obraji când îmi treceau. // mă legănai pe sobă şi mă suiai în tei / să simt mireasma verii de sub Cloşca cu pui. / îmi reciteai la nesfârşit despre fetiţa din munţi, / iar doi brazi îmi arătau Calea Lactee // sângele a greşit, mamă / dar cineva, peste sânge, bine-a ales / vino şi ţine-mi capul în poală încă o dată / ca pe atunci, în nemuritorul Călineşti.” („Gust de lămâi în Călineşti”);
Simplitate adâncă a formei literare, eleganță, naturalețe (Karumi): „Fugi repede, copilă / ia rufele de pe sârmă / strânge cloşca cu pui / şi intră în casă, la cald, / nori negri se-aruncă peste sat / iar se încruntă Siretul / şi cerul va plânge cu gheaţă / iar va suferi viţa-de-vie / de pe drumuşor, / dar lasă, fugi repede în casă! // mamă, trage Luchian clopotele / iar a murit cineva? / dacă vine furtuna acum / înseamnă că a fost iubit tare? // copila mea, n-a plecat nimeni / bat clopotele pentru ca Dumnezeu / să le audă şi să ne apere / de furtună.” („Clopotarul”).
Gândind-mă dus la minunea săvârșirii unei creații, m-am simțit neputincios să încerc o recenzare. Nici nu știam dacă mesajul ajuns la mine este cât de cât apropiat intenţiilor autoarei. Pe de altă parte, chiar aceste îndoieli m-au făcut să decid, cumva redundant şi inutil, să scriu, totuși, despre această carte de poezii. Nu o recenzie, ci numai să reţin unele idei, pentru mine şi, de ce nu, pentru toții grăbiții acestei lumi care nu mai cred că există aer proaspăt și revigorant ca substitut al odihnei în care nu mai facem nimic.
Călătorii prin timp în spațiul natal pe aripile gândului, pe adieri de metafore și simboluri găsesc urme de trecut, devenire în repere prezente, evadări tatonate în viitor. Sunt locuri și oameni și întâmplări (povestite sau trăite) și obiecte care stârnesc memoria, vibrează sufletul, înalță gândul. Întreg spațiul acesta rural este cartografiat din înalturi, măsurat cu pasul, umplut de real și visare, de dor, de iubire, de îngrijorare și de speranță.
Oameni care sunt în amintiri pasagere, oameni care sunt în temerea inevitabilei dispariții, oameni care sunt în speranța nemuririi locurilor dragi. Imagini ce trec din planuri îndepărtate în prim planuri, segmentări ale prezentului cu aduceri aminte, împletiri ale trecutului cu prezent și duioase speranțe în ce va să vină, ne trimit cu gândul la tehnicile artei vizuale. Culori, umbre, unghiuri, distanțe toate sunt exploatate cu știința unui operator de imagine.
Păsări, animale, plante și arbori la mijitul zorilor, la amieze, pe înserat își duc traiul pe meleaguri de anotimpuri, urmărite îndeaproape de un suflet candid planând ca un fluture peste câmpii, ori ca o rândunică în înalt pentru a le cuprinde pe toate.
Cerul și Pământul sunt tărâmuri între care se face o navetă permanentă, fiecare atrăgând-o insistent, cu ispite în fața cărora autoarea cedează temporar, indecis, căutând, comparând, evaluând. Spre cer o îmbie lumina din fiecare fază a zilei, zburătoarele, nevoia de eliberare, iar mai sus încă, străbunii ce au migrat la stele. Pământul o atrage cu gravitaționalul invizibil, o desfășoară pe întinderile lui ce parcă ar avea un epicentru în fântâna satului, un vestigiu divinizat prezentat în glorie și decădere.
Trecutul și prezentul par două falii necontenit mișcătoare ce nu își mai găsesc corespondența. Doar autoarea face efortul conștiet inutil de a le armoniza, odată cu tentativa de armonizare a copilăriei cu maturitatea. Totul este la fel și totul este altfel, tot ce-a murit e renăscut din ce-a fost, altfel. Fragmentele de timp sunt imposibil de clonat.
O atenție specială găsim acordată bunicii autoarei, care, atunci când nu-i apare printre lacrimi de dor asemenea icoanelor cu Maica Domnului, este înfățișată senin cu fațete ale zânelor bune, calde și profund iubitoare. Se simte cum autoarea inspiră aceste seve vitale în ea împuternicind-se și, în același timp, impregnându-se cu iubire, cu dor, cu feminitate. Găsim enunțuri, mai puțin explicite, învăluite tandru într-un mister dureros cu „amintiri despre tata”. Discreție trădată de durere, resentimente și gol.
Lumea întreagă a satului se definește în toate aspectele sale devenind la scara sufletului și minții autoarei un sipet cu valori sentimentale inestimabile pe care îl va avea mereu cu sine în bagajul cu care călătorește în lume și de care nu se va despărți decât testamentar.
Se simte un anume fanatism efervescent al scrierii care dă contururi asemenea dălții mânuite de un sculptor în materie descompusă și solidificată; sau, acolo unde materia este vâscoasă și amorfă, autoarea împlinește munca olarului. O răscolire în amalgamul cuvintelor în căutarea celor potrivite gândurilor nestăpânite ce nu contenesc în cascadă. O istovitoare și superbă trăire a facerii, a reiterării copilăriei, a frumosului ofilit într-un spațiu peren și un timp expirat. Un sentiment acut ca o zbatere pentru descătușarea din înstrăinare, din uitare, din inefabil. Continuitate-discontinuitate, ordine-dezordine, memorie-uitare, divin-profan sunt polaritățile prin care autoarea încearcă să refacă întregul pierdut.
Dacă este greu de identificat la autoare vreo înclinație anume către vreunul din marii literaturii care au abordat rurarul, se poate desluși, totuși, că aproape toți au călăuzit-o în acest periplu prin satul natal. Sesizăm reverberații dinspre Eminescu, Blaga, Coșbuc, Goga, dar și din Marin Preda sau Liviu Rebreanu. Însă chemarea, traseul, mijloacele, obiectivul și destinația poartă incontestabil o amprentă nouă: Raluca Pavel.




Un comentariu: