marți, 21 februarie 2012

Alienare


Am revenit stingher în rândul lumii
și cui îi pasă că-s așa speriat,
că-s decalat de ceasurile vremii,
că-s ca de-o mare de lume asediat.

Îmi intră-n ochi, în gură și în suflet
culori stridente, iz de-artificial.
Sunt spectatorul unui cabaret
și nemascatul unui carnaval.

Poate nici n-aș fi atât de deprimat,
ci detașat, nepăsător și chiar glacial
dacă drama lumii ce s-a abandonat
lumea n-ar percepe-o așa superficial.

Asfalt, betonane, indicatoare multe,
un zumzet permanent, ostentativ;
se vinde și se cumpără pe rupte,
iar fără bani devii un primitiv.

Cerul e cu aburi din metale grele,
pământu-i înecat în gunoi de plastic,
visele-s cu hrană și porniri rebele,
sclipirile-s de marketing bombastic.

Ș-atât de palidă-i de sus lumina
când soarele se-aprinde ca un biet neon
că mi se încleștează-n ochi retina,
iar lacrimile-mi au chiciuri de gudron.

Mă tot ciocnesc de cele dimprejur,
apostrofat de toți acești grăbiți
numit ciudat, străin și chiar nebun,
de oameni ce-s și ei nefericiți.

Nu am culoarul meu și nu am țintă,
mă poartă doar curentul din șuvoi
și simt în mine atâta neputință
când sunt privit de-atâția ochi ce-s goi.

Străin, rătăcitor, pierdut și singur
mă uit cu groază la lumea rătăcită,
apoi privesc prin toți spre zarea din azur:
și puntea înspre acasă-i dărâmată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu