Alienare

Am revenit stingher în rândul lumii

și cui îi pasă că-s așa speriat,

că-s decalat de ceasurile vremii,

că-s ca de-o mare de lume asediat.

Îmi intră-n ochi, în gură și în suflet

culori stridente, iz de-artificial.

Sunt spectatorul unui cabaret

și nemascatul unui carnaval.

Poate nici n-aș fi atât de deprimat,

ci detașat, nepăsător și chiar glacial

dacă drama lumii ce s-a abandonat

lumea n-ar percepe-o așa superficial.

Asfalt, betonane, indicatoare multe,

un zumzet permanent, ostentativ;

se vinde și se cumpără pe rupte,

iar fără bani devii un primitiv.

Cerul e cu aburi din metale grele,

pământu-i înecat în gunoi de plastic,

visele-s cu hrană și porniri rebele,

sclipirile-s de marketing bombastic.

Ș-atât de palidă-i de sus lumina

când soarele se-aprinde ca un biet neon

că mi se încleștează-n ochi retina,

iar lacrimile-mi au chiciuri de gudron.

Mă tot ciocnesc de cele dimprejur,

apostrofat de toți acești grăbiți

numit ciudat, străin și chiar nebun,

de oameni ce-s și ei nefericiți.

Nu am culoarul meu și nu am țintă,

mă poartă doar curentul din șuvoi

și simt în mine atâta neputință

când sunt privit de-atâția ochi ce-s goi.

Străin, rătăcitor, pierdut și singur

mă uit cu groază la lumea rătăcită,

apoi privesc prin toți spre zarea din azur:

și puntea înspre acasă-i dărâmată.