Primăvară - Toamnă

E primăvară-acu în calendar;

se dezmorțește totul în natură.

Hainele ți-s transparente iar

și-s predispus din nou la aventură.

Viața, iarăși, are clorofilă,

iar tu, din nou, ai sânge în obraz;

E vremea să deschid o nouă filă,

să reașez ghivece pe pervaz,

să-mi fac, din nou, un plan de viață bună,

să ies, cumva, din lunga hibernare,

să nu-mi mai plâng atât de mult în strună,

să ies din nou, candid, la drumul mare.

Că nu mai am resortul tinereții,

că mă privești ca pe un artefact,

că nu mă mai amuz ca toți băieții

și-s predispus să fac oricând infarct

sunt semne-adânci, de veteran,

pe care le-oi ascunde, dacă pot…

Dar, fiindcă Dumnezeu mi-a dat încă un an,

e ca și când mai am să trec un hop.

Voi fi, astfel, un martor detașat,

fără vreun rol sub spotul de lumină,

observator cuminte, așezat,

precum un spectator la strapontină.

Sau, fi-voi un sufleur chircit prin fose,

machior ce-ascunde grimasa unui rid,

autor de epigrame și de glose,

sau, cine știe, un biet bătrân rigid.

Orice-aș mai face, ori ce-aș mai putea fi,

din cele care viața mi le rezervă-n taină,

un lucru este sigur, și-aș vrea ca tu să-l știi,

când despovărat voi fi de-a cărnii haină:

Ai fost o primăvară pentru mine,

fără-nceput și fără de sfârșit,

un izvor cu ape cristaline,

un miraj, un tâlc nedeslușit.

Ai fost tu, încă, atâtea alte lucruri:

sunet și imagini, izvor de-alegorii,

chiar dacă par toate, acum, doar niște mucuri

rămase dintr-o noapte de orgii.

Mi-ai fost regină, ți-am fost poet de curte,

mi-ai fost călău, ți-am fost un osândit;

dar viețile ce ne-au fost date, scurte,

numai așa, intens noi le-am trăit.

Ți-am fost, secret, iubit între iubiți,

am construit cu tine o mie de povești;

Să-ți amintești că trebuie să uiți,

să uiți că trebuie să-ți amintești.

Ș-am trăit să-ți spun, să nu-ți spun oare,

că sensul vieții, ce-l caut ne-ncetat,

de n-ai fi fost cumva o întâmplare,

puteam să jur, în tine l-am aflat.

E toamnă iar în calendar;

zemos de copt e totul în natură.

Tu ești frumoasă, nici nu ai habar

că s-a-ncheiat a vieții uvertură.

Natura va intra, din nou, în hibernare;

Pe tine te-o cuprinde încă un plictis

gândindu-te ce bine-a fost la mare

cu zile calde și nopți albe, de vis…

Voi pleca și eu, cu gându,-n altă parte;

n-o să-mi iau repere nici spațiu și nici timp;

imponderabil, voi cugeta la moarte,

la ce tot poa’ să fie al vieții rost și nimb.

Voi atârna de întrebări și îndoieli

ca o livadă plină de rod și de lăcuste,

ca norii grei de apă și polei,

ca o presiune mare în locuri prea înguste.

Ca să îndur în mine lumi învolburate

pe tine te-oi seduce și preface

în proptea, în paratrăsnet, în supape,

dar și-ntr-o pernă moale ce mi-o induce pace.

Ca electronul față de nucleu

muri-voi centripet sau centrifug;

doar tu mă ții să fiu încă tot eu,

împăcat cu sine, ne ars de-al vieții rug.