Circulară

La mine în sat, mai ţin minte şi-acum, eu nu am văzut niciodată

pe uliţi şi nici mai încolo, la drum, miliţieni cu alb şi cravată.

Circulaţia o ştiam ca un mers, iar mersu-l ştiam de acasă.

Dar iată, venind la oraşul din şes, circulaţia-mi păru fioroasă.

Călător pân-acum, acum pieton, mă tot uit la semne ciudate,

iar mersul firesc, devenit monoton, brusc capătă  însemnătate.

Întâiul semn clar l-am primit fluierat, un fel de ,,Bă! Ia vino-ncoace!”

Era miliţian, dar era un bărbat de la noi din sat, din Băltoace.

,,No, servus!” – i-am zis imediat, ca vecin, apoi ,,Să trăiţi!” – pentru haină.

Dar el m-a înjurat ca pe un străin, şi-a făcut-o tare, nu-n taină.

M-a iertat. Ce să zic? Să mă supăr pe el ca-njurat la oraş ca la ţară?

Eu îl ştiam de-acas’ puţin mai tembel ş-am tăcut, să nu ies de-ocară.

Cu timpul am luat, ca un rău, şi amenzi, apoi am luat o carte rară,

micuţă şi scumpă, dar numai comenzi cum să mergi mai bine pe-afară.

La stânga! La dreapta! Numa-nainte! Mă mir cum poţi să-l obligi pe un om

să fie mereu nefiresc de cuminte şi aşa prea firesc de ne-om.

Interzis! Ocoliţi! şi Sens girator! Într-un dans nebun lumea-i prinsă

pe-asfaltul de praf, de noroi sau de smoală încinsă.

Mai vezi: Căderi de sus! Spital! Cimitir!… Avertismente multe de tot

în drumul meu lung de coşmar şi delir semănat cu semne despot.

Astfel eu, cu mersul firesc, drept şi liber cum este doar gândul,

ajuns-am să merg ocolit şi prostesc, de teamă să nu calc cu stângul.