Lumina speranţei, cu ghimpi de scântei,
mă cheamă din stele, de sus, dintre zei;
dar umbra plăcerii mă leagă-n Pământ
şi totul se scurge, gând după gând.
Legat de-a păcatului stâncă pătată
mă sfârtecă dorul spre lumea curată:
Prometeu în durere prin secole ţipă
căci chinul lui creşte clipă de clipă.
Zadarnic sclipiri şi umbre-mpletesc
că unele-ntr-altele mereu se topesc
iar trupul şi sufletul, chin lângă chin,
gânduri nebune ascultă cum vin.
În albele zile gândesc către noapte,
iar noaptea, în somn, alunec spre moarte.
Zeii în mine se luptă într-una,
păcatul învinge şi-mi pune cununa.
Iubesc cu ură porunci ce-s divine,
urăsc cu drag păcatul din mine,
şi astfel mă-nvinge în fiece clipă
dorinţa mea şi-a lumii ispită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu