vineri, 24 februarie 2012

De Țară


Eu nu am vrut să scriu nimic de Țara mea:
mai cred și-acum că sunt iubiri anume
ce tainic pentru suflet au a exista
și mor atunci când le expui în lume.
   
Iubirea pentru Țară este sfântă!
(devalorizat cuvânt îmi vine-n minte).
Dar azi sintagma asta mă frământă,
mă revoltă siluirea celor sfinte.
  
Am îndurat destule multă vreme,
am adunat în mine mult năduf
și-am tot crezut că lacrimile grele
merită să umple-al Țării plin văzduh.
  
Dar nu mai pot! E-atâta agonie!
Atâta disperare și minciună!
Țara mea e astăzi într-o vrie
și chiar românii vor să o răpună...
  
Fugim de adevăr, ne refugiem în drog,
plecăm aiurea sperând că vom uita;
dar nu există un loc pe acest glob
să semene-ntrucâtva cu Țara mea.
       
Am tot tăcut, sperând că va fi bine,
deși vedeam că rău e peste tot.
M-am amăgit că libertatea-n sine
va mântui și-și va găsi un rost.
  
Dar nu mai cred! Nu mai avem ce pierde!
Politica e-un joc de cărți murdar!
Trișorii ne tot vând la masa verde
și ne promit un bine planetar.
  
Ne cer să renunțăm treptat la Țară,
la limbă și la datini, la strămoși
că-n viitor global vom fi noi, iară,
dar nu chiar noi, ci-o gloată de codoși.

Ostentativ o pun în văzul lumii,
îi pipăie ce are mai frumos,
ș-o vând în plină noapte, în absența lunii,
celor ce dau mai mult și mai copios.
  
Democrație, mare mascaradă!
(câțiva decid, iar mulții toți subscriu)
E cazul unei dictauri de Țară
'nainte de-a ne-o pune unii în sicriu!

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu