Dintotdeauna lumea, lumea în care ne trăim, a simțit o nevoie imperioasă, irefutabilă pentru frumos. Frumosul asociat cu una dintre acele vibrații / trăiri mirifice ale omenescului, poate cea mai căutată împlinire a ființei în existența-i pământeană - plăcerea; la orizontul ei, fericirea. Deslușirea, identificarea și savurarea frumosului a constituit o preocupare constantă a creatorilor și a consumatorilor lui. Astăzi prezentăm doar câteva panseuri despre frumusețe și frumos ale unui om de cultură contemporan, profesor de semiotică, filosof al artei, istoric și romancier: Umberto Eco. Găsim aici devenirea conceptului de frumusețe de la idealul estetic al Greciei Antice, trecând prin splendoarea și fascinația proporției și a armoniei, prin lumina și culoarea Evului Mediu, prin raportarea frumuseții la rațiune și la religie, ajungând la frumusețea mașinăriilor, a formelor abstracte ce conduc către miezul materiei, a mijloacelor de comunicare în masă.
„...raportul foarte strâns pe care epoca modernă l-a stabilit între Frumusețe și Artă nu este de la sine înțeles, așa cum se crede. Dacă anumite teorii estetice au recunoscut doar Frumusețea artei, subestimând Frumusețea naturii, în alte perioade istorice s-a întâmplat invers: Frumusețea reprezenta o calitate pe care o puteau avea doar cele ce țin de natură (precum un clar de lună frumos, un fruct frumos, o culoare frumoasă), în timp ce arta avea doar menirea de „a face bine lucrurile pe care le făcea”, slujind scopul pentru care le făcea; atât de bine încât artă se numea și ceea ce făceau pictorul și sculptorul, dar și ceea ce făceau constructorul de bărci, tâmplarul sau bărbierul. Mult mai târziu, pentru a distinge pictura, sculptura și arhitectura de ceea ce numim azi meșteșuguri, a fost elaborată noțiunea „Arte Frumoase””
„...raportul dintre Frumusețe și Artă a fost mereu ambiguu: chiar dacă Frumusețea naturii era cea privilegiată, se recunoștea faptul că arta este în stare să reprezinte natura într-un chip frumos, chiar și atunci când natura înfățișată era în sine periculoasă sau respingătoare.”
„...Frumusețea nu a fost niciodată o valoare absolută și imuabilă, ci a cunoscut chipuri diferite în funcție de perioada istorică și de țară, iar asta nu numai în privința Frumuseții fizice (a bărbatului, a femeii, a peisajului), ci și în privința Frumuseții lui Dumnezeu, a sfinților, a ideilor.”
(extrase din Umberto Eco - „Istoria frumuseții”, Editura RAO, București, 2005)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu