Am părăsit în taină al vieții mele doc,
să navighez orbește pe-oceanul de neant,
descătușat de sol, de aer, de apă și de foc
ce libertate-n lanțuri mi-au oferit constant.
În arca mea de suflet am evadat în zori,
când lumea abia-și închide porțile de vis,
traversând cu grijă ai dimineții nori
pe care raze roșii îi scânteiau aprins.
Am ajuns năuc de-atâta ne-ngrădire
ce nu știam c-aievea poate exista…
Fără simțire-n carne, tot numai o plutire,
universul tainic acum se releva.
Deja departe, trecut prin constelații,
plutind cu fața-n sus spre goluri clandestine,
un dor meteoritic cu praf de aspirații
m-a frisonat sălbatic să regândesc la tine.
Ca o supernovă m-am spart în mii de așchii
pornindu-mă spre-acasă centripet,
nădăjduind că poate-ți voi găsi iar ochii
în care adormisem devenind inert.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu