marți, 7 februarie 2012

Fascinația necunoscutului


Trăim în și cu nevoi, așteptări, speranțe, iluzii, provocări care ne animă, care ne absorb, ne concetrează și ne încordează permant atenția asupra lor. Când te frământă mereu și mereu aceeași problemă ajungi la obsesie. Viața noastră de zi cu zi este o obsesie care aruncă nepăsare, indiferență, ignorare asupra a numeroase alte componente consistente ale propriei existențe. Îmi propun o distragere a atenției de la imperativele imediatului, preț de parcurgere a unor texte care aduc din câmpul vast ale existenței neglijate prea frecvent subiecte pe care le amânăm sine die.
Pentru început mă opresc la fascinația supranaturalului. Nu spun că tema ne-ar lipsi cu desăvârșire din preocupările cotidiene, ci că (asemenea altor teme care, fascinând, le mai aducem în actualitate), îi dăm numai valoare de întrebuințare, de mijloc alternativ de acțiune, de manifestare, de o altfel de abordare a prezentului perpetuu. Nu ne acordăm răgazul să o trecem prin filtrul exigențelor restrictive pe care le acordăm fără excepție doar fenomenelor experimentale. Asupra ineditului nu mai avem discernământul treaz.
În realitatea noastră familiară nu de puține ori se insinuează fragmente, ipostaze, clipuri din necunoscut. Sunt lucruri percepute în parte, cum ar fi umbre furișate, pași răsunători în încăperi goale, șoapte, sunete ciudate a căror sursă de emisie nu există. Dar și fenomene, chiar ființe neobișnuite ne tulbură prezentul: creaturi sinistre în păduri, în munți, în peșteri, obiecte misterioase pe cer, monștri ciudați subacvatici. Și încă, chiar dacă nu am trăit nemijlocit, am auzit despre comunicări cu morții, despre persoane posedate de spirite, despre persoane răpite, dispărute miraculos temporar sau definitiv. Sau am asistat la reacții anormale, neconforme ale unor animale la amenințări ce intră în zona ciudățeniilor. Am putea spune că necunoscutul, când și când, ne provoacă și ne tulbură lumea pe care ne-am conceput-o înțelesă, previzibilă.
Atitudinea în fața necunoscutului imprevizibil a fost diferită de la o perioadă istorică la alta, de la o cultură la alta, de la o comunitate la alta, de la persoană la persoană. „Ei nu percep naturalul așa cum îl percepem noi și, prin urmare, nici supranaturalul” afirma antropologul Edward Evan Evans-Pritchard referindu-se la populația Azande din Africa. În alte societăți este considerată normală existența unei ordini paralele a lucrurilor. De exemplu la aborigenii australieni Spiritele Visătoare nu doar le-au pus la dispoziție lumea ca să trăiască, dar ele însele o parte din timp și-l petrec în ea, se insinuează în ordinea naturală, determină tunete și fulgere. Alte culturi consideră aceste fenomene de pe cer drept manifestare a supărării unor divinități. Sunt persoane care pretind că simt și înțeleg aparte aceste fenomene ce apar în natură, dar care tălmăcesc și visele și viziunile altora. Preoți sau magicieni dau interpretări evenimentelor de zi cu zi în alte perspective decât perspectiva comună. Istoria lumii înregistrează succesiunea reacțiilor la necunoscut în toată evoluția omenirii.
Manifestările de acest gen, calitățile aparte privind capacitatea unora de a recepta mai mult decât alții au întârziat nepermis de mult să intre ca preocupări ale științei. În câmpul ei de preocupări era admise exclusiv fenomenele repetabile, reproductibile, verificabile, sistematizabile. Tot ceea ce nu se supunea percepției senzoriale, experimentului de laborator, legilor cauzalității, legilor fizicii și ale chimiei era scos din câmpul de atenție al științei, etichetat drept metafizic, ocult, supranatural, însă cu conotații peiorative de dezaprobare, de incriminare, de dezavuare, de respingere, de aberanță. Reacția științei de respingere a fenomenelor inexplicabile a fost similară cu reacția bisericii la încălcarea dogmelor. Comunitatea științifică retrăgea recunoașterea ei tuturor cercetătorilor care îndrăzneau altfel de abordări decât cele pe care le conscrase ea, punându-le pe urme și „tinichele” de nebun, de farseur, de fariseu al științei.
Abia după anul 1850 știința a început să îndrăznească mai mult, să-și manifeste fără rețineri curiozitatea cu care se definea pe sine, recunoscând prin afirmația profesorului Henry Sidgwick (unul din fondatorii primei Societăți Științifice de Cercetare a Paranormalului din Londra - SCP, 1882) cât de mult greșea: „e scandalos că realitatea unor fenomene susținută de martori competenți este întâmpinată de oamenii educați cu nu asemenea scepticism!” Și abia prin 1960, când Thomas Kuhn a introdus noțiune de „paradigmă”, istoria științei a putut să-și înscrie sieși preocupări străvechi, precum alchimia. Dar lecția toleranței, atât știința, cât și religia, o mai învață și azi. Important este că au ajuns să accepte că abordări simpliste de acceptare, de credință sau de respingere necondiționată a manifestării necunoscutului ne duc fie pe căi înfundate, fie în labirinturi fără ieșire. Fiecare poveste, oricât de neverosmilă, trebuie considerată și tratată cu tot discernământul ca eveniment real.
Primii pași nu au întârziat să apară: tot mai multe mituri și legende ale lumii se înscriu deja ca fapte istorice reale ale umanității; numeroase manifestări, chiar neexplicate până la capăt, au devenit metode și tehnici de investigare a realității. Realitatea are recunoscute concomitent două înfățișări obiective: una perceptibilă și cealaltă enigmatică,  în timp ce pe granița dintre ele patrulează legitim, nestânjenit fascinația necunoscutului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu