Idol al unei epoci, poet aventurier și aventurier poet
În 22 ianuarie, dar în 1788, s-a născut la Londra, George Gordon Byron. A decedat în Grecia, la Missolonghi. Era 9 aprilie 1824. Un răzvrătit romantic, când orgolios, când copleșit de amăgiri ce-i păreau ireductibile, un solitar. După placheta de debut „Ceasuri de lenevie”, în care se părea că începe o luptă pe cont propriu cu lumea (în „Pelerinajul lui Harold”), se lasă pradă tristeții, nostalgiei, dezamăgirii: „Melodii ebraice”, „Ghiaurul”, „Lara”, „Corsarul”, „Prizonierul din Chillon”, „Mazeppa”, „Bepo” și altele străbat până azi romantismul literar.
Lord Byron a fost idolatrizat în viață, a fost deschizătorul epocii romantice care avea să vină după el, a anticipat concepțiile secolului al XX-lea privind independența națională și identitatea națională. Iată-i mai întâi Opera, așa cum este prezentată în Wikipedia, enciclopedia liberă: 1806: Piese fugare ("Fugitive Pieces"); 1807: Ceasuri de trândăvie ("Hours of Idleness"); 1809: Barzi englezi și critici scoțieni ("English Bards and Scotch Reviewers"); 1813: Ghiaurul ("The Giaour"); 1813: Mireasa din Abydos ("The Bride of Abydos"); 1814: Corsarul ("The Corsair"); 1814: Lara ("Lara"); 1815: Melodii ebraice ("Hebrew Melodies"); 1816: Asediul Corintului ("The Siege of Corinth"); 816: Parisina ("Parisina"); 1816: Prizonierul din Chillon ("The Prisoner of Chillon"); 1816: Visul ("The Dream"); 1816: Prometeu ("Prometheus"); 1816: Întuneric ("Darkness"); 1817: Manfred ("Manfred"); 1817: Tânguirea lui Tasso ("The Lament of Tasso"); 1818: Beppo ("Beppo"); 1812 - 1818: Pelerinajul lui Childe Harold ("Childe Harold's Pilgrimage"); 1819 - 1824: Don Juan ("Don Juan"); 1819: Mazeppa ("Mazeppa"); 1819: Profeția lui Dante ("The Prophecy of Dante"); 1820: Marino Faliero, Doge al Veneției ("Marino Faliero, Doge of Venice"); 1821: Sardanapal ("Sardanapalus"); 1821: Cei doi Foscari ("The Two Foscari"); 1821: Cain ("Cain"); 1821: Viziunea Judecății ("The Vision of Judgement"); 1821: Cer și pământ ("Heaven and Earth"); 1822: Werner ("Werner"); 1822: Monstrul transformat ("The Deformed Transformed"); 1823: Epoca bronzului ("The Age of Bronze"); 1823: Insula ("The Island").
Ce a fascinat la acest om care a trăit doar 36 de ani, dar care în ultimii 15 s-a făcut adorat și disprețuit, temut și imitat? Ce a fost în stare să facă în scurta sa existență, astfel încât astăzi să i se confere calificativul de personaj fascinant, ciudat și enigmatic?
S-a născut cu căiță (o membrană) pe cap și cu piciorul drept mai scurt decât stângul. De căiță a scăpat mai târziu, i-a fost îndepărtată fără probleme, dar și-o amintea și o considera semn al unui destin blestemat. Piciorul însă l-a chinuit toată viața. În copilărie i-a pricinuit dureri crâncene pentru că naiva lui mamă plătea vraci ca să îi întindă ligamentele și mușchii. Ca să-și mascheze infirmitatea, să nu i se vadă șchiopătarul, mersu-i devenise ca plutit. Iar pentru a-și mai atenua complexul a făcut de tânăr box, echitație, scrimă, înot, vânătoare. Și totuși, handicapul locomotor contrasta teribil cu frumusețea chipului său, devenită legendară.
Ca nepot al fratelui tatălui său a moștenit proprietatea Newstead Abbey și la 10 ani a devenit al șaselea baron Byron.
A fost un elev arogant și îndărătnic la școala elementară Harrow. Apoi un student încântător și rebel la Cambridge, acolo unde cu o ușurință uimitoare a scris în 1807 „Ceasuri de răgaz”. Era încă de atunci un om fermecător, seducător, cu o capacitate deosebită de a atrage prieteni devotați și admiratori pasionați. La 21 de ani a fost admis în Camera Lorzilor.
Dar înalta societate engleză, cu regulile ei multe și rigide, îl încorseta, îl asfixia. Numai în crâșmele londoneze se simțea în largul său. Acolo putea bea și scrie în neștire.
Plin de elanuri încorsetate de mediul ultra conservator și manierat, tânărul George Gordon s-a autoexilat pornind într-o călătorie aventuroasă prin Portugalia, Spania, Malta, Grecia și Albania, reflectată ca experiență de viață în narațiunea versificată „Perelinajul lui Childe Harold”.
Grecia părea că a-i fi fost țara destinată, țara visată, căutată și găsită. A descoperit valorile ei antice, a devenit filoelenist, fervent susținător al luptei de independență purtate atunci de patrioții greci împotriva ocupației turcești. A susținut cauza Greciei toată viața sa, ca aventurier, ca scriitor, ca orator politic.
A revenit în Anglia pentru o perioadă scurtă, între 1812 și 1816, la capătul căreia, datorită unei vieți destrăbălate, a trebuit să plece iar prin Europa. Pentru Anglia era celebru ca poet, dar și paria. În acest „exil” a continuat să scrie la „Pelerinaj”, dar a scris și alte poeme care i-au sporit celebritatea.
A devenit din ce în ce mai marcat de sentimente morbide aflând succesiv despre moartea fiicei sale nelegitime, Allegra, de cinci ani, despre moartea unor prieteni și apropiați, între care neprețuitul pentru el Percy Bysshe Shelley, poetul.
Anul 1823 l-a găsit în Grecia luptând alături de greci cu disperarea omului care pierduse tot ce îi era drag, dispus să se piardă și pe sine. Nu i-a fost dat să moară însă străpuns de arme, în bătălie. După ce a călărit sub o ploaie rece a contractat o febră persistentă. Nu i-a lăsat pe medici să-l trateze luându-i sânge (după metoda vremii): „Bisturiul a ucis mai mulți oameni decât lancea”, i-ar fi spus atunci medicului. „Crezi că mă tem pentru viața mea? De ce să mă plâng de ea? Oare nu am trăit-o din plin?”
În ziua în care se comemora moartea dragei sale fiice Allegra, la 19 aprilie 1824, lordul Byron s-a dus și el la cer. Trupul neînsuflețit a ajun la Londra la 12 iulie a aceluiași an. Pe străzile Capitalei mulțimea privea îndurerată caii negri ca tăciunele, împodobiți cu sumbre pene negre și impunătorul car funerar. Urmau trei trăsuri pline cu prieteni fideli ai răposatului apoi, una după alta, 47 de calești ale celor mai nobile familii din Anglia. Numai că acestea erau goale: înalta societate engleză îl disprețuia pe cel mai venerat poet al Europei la acea vreme. Și avea doar 36 de ani.
Mi-e sufletul întunecat
(My soul is dark)
Mi-e sufletul întunecat. Hai, zi-mi
din harpa ta cu-alinătoare strune,
îndeamnă de pe ele spre-nălţimi
un murmur tandru în auz să-mi sune.
Nădejdi de mai rămân, să le adune
din fundurile inimii la loc;
vreo lacrimă stingheră de rămâne,
curgând să-mi stingă al durerii foc.
Dar cântecul să-l faci intens, adânc,
şi nu întâi să-mi zici de veselie:
căci musai, barde, mi-e acum să plâng,
ori inima-mi s-o rumpe în vecie.
Hrănită ziua numai cu jelie,
tovarăş noaptea dorul greu i-a fost:
de-acu sfârşitul poate doar să-l ştie,
ori poate-n cânt să afle adăpost.
Stanțe pentru muzică
Nu are viața bucurie să-ți dea egală cu aceea pe care ți-o ia
Odată cu-ardoarea-n simțire când se schimbă în rece-amintire.
Nu doar pe fața dulce-a tinereții se stinge atât de grabnic strălucirea,
Ci chiar naite de a ei pieire, inima-și scutură înflorirea.
Puțini a căror spirit mai plutește deasupra epavei fericirii,
Sun mânați spre vârtejuri de patimi sau spre-oceanul exceselor:
Pierdută-i busola țintei sau doar zadarnic arată
Spre țărmul unde zdrențuite pânze nu-i mai pot purta.
Atunci, înghețul sufletului o nouă moarte le ivește;
Dureri din jur nu simt, iar la a lor nu îndrăznesc nici să viseze
Năpraznic ger izvorul lacrimilor îl îngheață
Și de rămâne-n ei o strălucire și-aceea e de gheață.
Chiar dacă vorbele de duh țâșnesc pe buze și-nmiresmată îți e răsuflarea,
În miez de noapte nu-ți mai tăinui dorință de odihnă, resemnarea
Cum e cu iedera, e și cu tine: ea împresoară turnul de ruine,
Sălbatică și proaspătă când o zărești, dar de aproape putredă și cenușie.
O, De-aș putea să simt ce-am mai simțit, sau fi ce-am fost,
De-aș mai putea să lăcrimez ca altădată pentru o poveste-aproape uitată,
Așa cum pare dulce apa în deșert, oricât ar fi de rea,
Aceste lacrimi în deșertul vieții mele, ce mult m-ar ușura!
Poetul își ia rămas bun
Barca mea-i trasă la țărm
Și corabia pe mare
Dar nainte de plecare
Beau în cinstea ta, Tom Moore!
Un surâs cui mă urăște,
Cui îi sunt drag, un suspin;
Cerul, care o fi, deasupra-mi,
Inimii orice destin.
Apele mugesc în juru-mi,
Însă tot mă vor purta;
Și-n deșert de m-aș afla,
Un izvor tot aș capta.
Însetat, un strop de apă,
Cel din urmă de-aș găsi,
Sufletu-mi de nu m-ar părăsi,
Eu în cinstea ta l-aș sorbi.
Sorbind apa și-acest vin
Vorbele ce le-aș rosti:
Pace ție - ar fi - și mie
Și voios, Tom Moore*, să fii!
*Thomas Moore - poet irlandez, prieten și apoi biograf a lui Byron.
(Din volumul „Antologie de poezie britanică” - Margareta Sterian - Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu