Fundaţia Culturală „Regele Ferdinand I”

Statuia regelui Ferdinand realizată de Ion Jalea (1933)

expusă, după 60 de ani, în holul Bibliotecii Universitare „Mihail Eminescu”, fost local al Fundației Regale Ferdinand

 

Actul de naştere al Fundaţiei universitare „Regele Ferdinand I” a fost legiferat de cele două Camere ale Parlamentului României Mari, în şedinţele din 29 octombrie (Adunarea Deputaţilor) şi, respectiv, 19 noiembrie 1925 (Senatul), urmărindu-se a fi un reper cultural la împlinirea a 60 de ani de către Ferdinand.

 
Pe acoperişul Fundaţiei trebuiau să fie aşezate statuile celor mai reprezentativi conducători din istoria românilor, printre ei regăsindu-se şi Carol I şi Ferdinand. Simbolistic, această idee urmărea să consacre locul celor doi regi în panteonul românesc. Grupul realizat de C. Jotzu în anii 1933-1934 nu a mai fost amplasat în locaţia iniţial aleasă, manifestându-se temerea că strucutura de rezistenţă a imobilului nu va putea suporta o greutate aşa de mare. Prin urmare, statuile au fost aranjate în curtea bibliotecii de unde au fost mutate în anul 1968 în locaţia cunoscută şi astăzi.

 
Imprevizibile, ciudate şi chiar nedrepte pot fi turnurile destinului. Este cazul regelui Ferdinand al României, ca om predispus la o viaţă de cărturar, om de bibliotecă şi elaboraţie ştiinţifică. Dar cum era un Hohenzollern a trebuit să urmez şcoli militare care i-au pus pe umeri gradul de sublocotenent. Născut în 1865, a urmat cursurile universităţilor din Tübingen şi Leipzig. L-a avut ca profesor la universitatea din Leipzig pe filosoful Wilhelm Wundt.

  
Totuși, viața ne rezervă rar, dar o face „...ore dramatic condensate, alese de soartă, în care o hotărâre ce va înfrunta timpul este comprimată într-o singură zi de calendar, într-o singură oră şi adesea doar într-o singură clipă... luminoase şi statornice ca stelele, ele depăşesc în strălucire noaptea efemeră...”- (Stefan Zweig).

 
În cinci ani a învăţat temeinic limba română și a trecut prin incidentul amoros cu Elena Văcărescu (încurajat vinovat de regina Elisabeta (Carmen Sylva), repede şi iritat lichidat de regele Carol I). În decembrie 1892 s-a căsătorit cu principesa Maria (din casa regală britanică), femeie frumoasă, cultivată, talentată şi înzestrată cu simţ politic. Au avut şase copii, dintre care cel mai mic, Mircea, a murit la nici cinci ani, iar cel mai mare, cum cereau rigorile ceremonialului, băiat fiind (Carol), asigura familiei regale o binefăcătoare și așteptată succesiune. Principe fiind, a urcat treptele militare române până la rangul de general, sub veghea atentă şi neînduplecată a unchiului său, regele Carol. (În memoriile sale, regina Maria povestește pe larg asprul regim de viaţă, aproape spartan - inclusiv călătoriile în străinătate -, pe care l-a impus moştenitorilor săi regele Carol).

Principele şi-a onorat conştiincios toate îndatoririle, a vizitat ţara în lung şi în lat, oprindu-se cu folos acolo unde era cazul, pentru a o cunoaşte cum se cuvine realitatea românească. În clipele de răgaz se dăruia pasiunilor sale, botanica şi lectura.

I-a fost dat (mai ales, nerăbdătoarei sale soţii, Maria) să aştepte 26 de ani lungi până să ajungă, în septembrie 1914, rege al României. S-a întâmplat, spre nenorocul lui, într-un greu moment de cumpănă, la o lună după celebrul Consiliu de Coroană care a decis - împotriva dorinţei unchiului său, regele Carol - păstrarea ţării în neutralitate. În cei doi ani grei ai neutralităţii a aprobat politica primului său ministru Ion I.C. Brătianu, acceptînd (sub influenţa, adeseori decisivă, a reginei Maria, și conștient că, din 1883, România aderase la Tripla alianţă - actualele Puteri Centrale) să îndrepte, în linişte, lucrurile spre o alianţă cu Antanta.

Cu preţul dezicerii de familia de provenienţă, regele Ferdinand a urmat cu credință voinţa ţării (sau, după o expresie fericită a lui Take Ionescu, a răspuns „instinctului ei naţional”. După încheierea tratatelor cu Antanta, în august 1916, a declarat război Puterilor Centrale şi, prin aceasta, chiar patriei sale de naştere. A urmat refugiul de la Iaşi, cu toate umilinţele care au fost de îndurat. Timid din fire, era necontenit îmbărbătat de energica regină Maria.

Nevoit de împrejurări, a trebuit să accepte după prăbuşirea frontului rusesc - consecință a marii revoluții socialiste din octombrie izbucnite în imperiul vecin -, să iniţieze tratative cu inamicul care desfigurase harta României, desemnându-l ca prim ministru pe Al. Marghiloman (martie 1918) cu misiunea ingrată de a încheia un ruşinos tratat de pace. Însă, sfătuit de Ion I.C. Brătianu şi regina Maria, deliberat a tot amînat să-şi pună semnătura pe acest tratat care, fără semnătura sa, era atins de nulitate. Astfel că, spre sfîrşitul lui 1918 când inamicul, istovit pe fronturile din Apus, a depus armele încheind armistiţiul, regele Ferdinand a putut relua ostilităţile, asigurându-și o intrare triumfătoare în Bucureşti.

Iar Conferinţa de pace de la Paris care a urmat i-a readus României toate teritoriile pierdute în timp, desăvârșind-o ca România Mare.

A murit la 20 iulie 1927 de cancer la colon. Intenționa să risipească dihonia politică din țară pricinuită de guvernarea liberală, pretinsă câștigătoare a războiului, constituid (în iunie) un guvern de uniune națională condus de Barbu Ştirbei. Dar acesta nu a durat, pentru că părea imposibil ca cineva să-i mai facă față lui Ion I. C. Brătianu. Totuși, altă clipă astrală a deturnat cursul lucrurilor: Ioan C. Brătianu la numai 63 de ani, în urma unei banale laringite infecţioase moare (26 noiembrie 1927), astfel că destinul nu lui a reușit să se separe de cel al regelui Ferdinand.

Biblioteca Centrală Universitară (Fundaţia Regele Ferdinand I)

Înzestrat intelectual, pasionat de botanică, cunoscător al limbilor limbilor de circulație europeană dar și al limbilor latină şi greacă veche, descurcîndu-se şi în ebraică, viața lui Ferdinand urma un anume curs. O clipă astrală a anului 1889 i-a reorientat întrega viață: a fost declarat de regele Carol al României, care nu avea moştenitori dircți, moştenitor prezumtiv al Coroanei României, căpătând apelativul de „principe de România" şi s-a stabilit la Bucureşti. Martha Bibescu, care l-a cunoscut din copilărie, spunea caracterizându-l, că trăsătura sa dominantă era timiditatea: „De aceea nici nu intra într-un salon altfel decît pieziş, ca şi cum umărul stîng s-ar fi scuzat pentru ceea ce umărul drept era silit să facă; de aceea se înroşea atunci cînd saluta pe cineva; de aceea dădea impresia că se ruşina de fiecare dată cînd îşi acoperea capul înaintea celorlalţi. Secretul acestei jene atât de evidente pe care i-o crea obligaţia de a se comporta ca un rege se afla în conştiinţa sa şi în buna lui educaţie. Era profund creştin, iar creştinismul e o democraţie; fusese educat pentru a fi gentilom, adică exact opusul unui rege... Nu era născut pentru a fi rege. La naşterea sa, nimeni nu a ştiut că asta îi va fi soarta... Ferdinand de Hohenzollern nu şi-a cunoscut şi nu şi-a acceptat destinul decît în jurul vîrstei de 20 de ani, atunci cînd formarea lui morală era încheiată”. Și tot ea mai adaugă: „Cine nu l-a cunoscut nu şi-ar putea imagina ce nenorocire poate fi timiditatea atunci cînd timidul e chemat, prin natura poziţiei sale, să facă zilnic gesturile de autoritate, de prioritate pe care i le cere rangul". Cu toate astea, trebuie spus că atunci cînd şi-a acceptat destinul, în ciuda timidităţii sale şi a predispoziţiilor intelectuale, şi-a exercitat rangul de rege în mod decis şi demn.

Între 1953-1958 a purtat numele „Nicolae Bălcescu”

În anul 1928 a fost cumpărat imobilul de pe terenul unde în prezent se află Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”. Concurs de proiecte organizat atunci a fost câştigat de inginerul Emil Prager. Lucrările s-au derulat între 1930-1934.