E noapte grea ce-apasă cu timp şi cu-ntuneric
un suflet ca o pernă şi ca un lung oftat
lăsând fără generic şi cu drapele-n bernă
zadarnica odihnă sfârşită în neant.
Încă durează veacul, în lunga lui corvoadă,
spasme disperate, ca de vulcan nestins;
în ordinea rostită dezordinea se-nşiră
şi tot ce ai în mână este de neatins.
Nu-ncerc, în neputinţă, virtutea să mi-o lepăd
ca-n loc de nemurire să am bunăvoinţă.
Dar nici nu-ncerc, convins,
să îmi explic absenţa sau să mă dau învins,
când n-am întrecut eu timpul, ci el e grav de-n urmă.
Nu îmi ridic eu vocea, o mână mă sugrumă.
Dezastrul care-mi pare curând şi iminent,
nici nu mă include în al său torent.
Şi totuşi, sunt-nu sunt al lumii, lumea este-a mea,
arca ce-am găsit-o când m-am găsit pe mine:
o noapte grea ce-apasă cu timp şi cu-ntuneric
în care paşii mei i-aştern,
cu dor nespus de viaţă spre malul ei etern…
Durează veacul …
Nu vreau, acuma, singur, să-l judec pe ascuns
sau, răstălmăcindu-l, să-ncep apoi s-acuz…
Sunt – nu sunt al lumii, gem adânc şi surd:
Nu te trădez, părinte, da’ totu-i prea absurd !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu