marți, 28 februarie 2012

Metamorfoze


Nu știu cum aș face, Doamne, dar aș face
să mă prefac cumva în undă sau în nor,
într-o culoare care știu că-i place
sau într-o pasăre, să-i cuibăresc în dor.

Și un inel aș vrea să îi fiu, Doamne,
cântec sau oglindă sau apa de la duș,
un fruct zemos al fiecărei toamne,
o treaptă-a scărilor călcate în urcuș.

Fericit aș fi să-i fiu în noapte pernă,
să îi culc obrajii, părul, oboseala
și dimineața să-i însoțesc o trenă
din lumini solare, când își bea cafeaua.

De-aș avea putința, i-aș fi obiectul muncii,
ca mâna, gândul ei să poată să creeze,
așa cum știe sau cum vrea, după capricii,
după visu-i să mă metamorfozeze.

Dă, Doamne, să-i fiu alături la nevoie,
să pot să-i împlinesc pe loc orice oftat,
să-i fiu roman, poem, filosofie,
drumul către Tine sau cel către păcat.

Doamne, mă tot gândesc ce pot să îi mai fiu,
doar ca să-i stau aproape, la-ndemână,
făr' să mă mai piardă aiurea în pustiu,
să mă exileze, să uite să-mi surâdă.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu