Metamorfoze

Nu știu cum aș face, Doamne, dar aș face

să mă prefac cumva în undă sau în nor,

într-o culoare care știu că-i place

sau într-o pasăre, să-i cuibăresc în dor.

Și un inel aș vrea să îi fiu, Doamne,

cântec sau oglindă sau apa de la duș,

un fruct zemos al fiecărei toamne,

o treaptă-a scărilor călcate în urcuș.

Fericit aș fi să-i fiu în noapte pernă,

să îi culc obrajii, părul, oboseala

și dimineața să-i însoțesc o trenă

din lumini solare, când își bea cafeaua.

De-aș avea putința, i-aș fi obiectul muncii,

ca mâna, gândul ei să poată să creeze,

așa cum știe sau cum vrea, după capricii,

după visu-i să mă metamorfozeze.

Dă, Doamne, să-i fiu alături la nevoie,

să pot să-i împlinesc pe loc orice oftat,

să-i fiu roman, poem, filosofie,

drumul către Tine sau cel către păcat.

Doamne, mă tot gândesc ce pot să îi mai fiu,

doar ca să-i stau aproape, la-ndemână,

făr' să mă mai piardă aiurea în pustiu,

să mă exileze, să uite să-mi surâdă.