marți, 7 februarie 2012

Plantele sfidează forța gravitației


În 1966 Isaac Newton enunță și formulează Legea atracției universale, potrivit căreia două corpuri punctiforme de masă m1 și m2 se atrag reciproc printr-o forță direct proporțională cu produsul maselor corpurilor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele, fiind orientată pe direcția dreptei ce unește centrele de greutate ale celor două corpuri. Din această lege decurge teoria gravitației potrivit căreia gravitația este fenomenul fizic natural prin care corpurile fizice se atrag reciproc cu o forță a cărei intensitate depinde de masele acestora și de distanța dintre ele. (Este una din cele patru interacțiuni fundamentale din natură, alături de interacțiunea electromagnetică, interacțiunea nucleară tare și interacțiunea nucleară slabă).
Atunci, dacă există obiectiv o forță care atrage întreaga materie terestră spre centrul pământului, cum reușesc plantele să dea fără efort soluției de apă cu săruri minerale un curs contrar, spre partea lor superioară, prin tulpinile și frunzele lor aflate deasupra solului?
Pentru că în timpul unei zile copacii „transportă” apă prin vasele lor conductoare cu o viteză de mai mulți metri pe oră (mesteacănul de exemplu cu o vieză cam de 1 m/oră, iar stejarul cu o viteză de 43 m/oră) la înălțimi ce pot ajunge și la 100 de metri (în cazul arborilor sequoia sau în cazul eucaliptului). Ajungând la frunze, acestea se deschid spre atmosferă datorită așa-numitelor stomate de pe suprafața lor, care controlează intrarea/ieșirea gazelor în plantă.
Urcușul teribil al apei în contra universalei forțe gravitaționale, așadar învingerea și contrapunerea ei, se face datorită fascinantului proces metabolic pe care numai lumea vie și-l declanșează enigmatic întru supraviețuire. Este vorba, la plante, de complementaritatea a două procese aparent simple și evidente: transpirația și evaporarea. Frunzele emană vapori de apă prin stomate funcție de temperatura mediului, de forma și mărimea frunzei (adaptate și ele naturii înconjurătoare). Se instalează astfel un deficit de apă în plantă care declanșează un proces de sucțiune în toate capilaritățile sale. Este vorba de o puternică tensiune absorbatoare, aspiratoare de natură pur fizică, deci în care planta nu ivestește nimic din energia proprie. Iar efectul ei poate realiza aducțiuni ale apei până la 100-200 de metri înălțime, firesc funcție de înălțimea plantei.
Ceea ce fascinează nu este procesul în sine, fizica îi poate demonta întreg „secretul”. Uimitoare este construcția în sine, naturală, care declanșează asemenea reacții. Ea nu doar că funcționează, dar se și autogenerează, se „depanează” singură în caz de avarii. Perturbările vin din partea multiplilor agenți agresori, agenți ai dezordinii (în termeni termodinamici), care atentează la ordinea miraculoasă a viului. În cazul pe care îl discutăm este vorba de obicei de bulele de aer care blochează circulația gazelor sau reduc tensiunea absorbantă despre care am vorbit. Și paraziții plantelor (ciuperci, bacterii) pot obstrucționa transportul apei și al substanțelor nutritive. Astfel, dacă unei plante i se blochează o cpilaritate ea este capabilă să construiască „un pod” peste zona afectată asigurând prin acesta continuarea curgerii lichidului ce-i este dătător de viață. Alte plante au cicluri de „revizii capitale” la capătul cărora (cel mai frecvent primăvara) au reînnoită complet toată „instalația”.
Este acesta numai un aspect al miracolului pe care viața nu contenește să-l facă pe scena altfel moartă a Universului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu