vineri, 30 martie 2012

Colecționar și cercetător

Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, a fost agronom. Doar că el nu intra în categoria lăudabilă a țăranilor ce au revenit „să ridice” satul natal după ce au învățat carte la oraș. Era un orășean care din întâmplare a făcut agronomia și din nevoie a ajuns la țară ca să o practice. Numai el știe câte a avut de pătimit până ce a ajuns cu sătenii la armistițiul „ăștia suntem, ăștia să defilăm, la ce să ne tot înghiontim?!”
El a venit acolo, la țară, cu un hobby de oraș: acela de a colecționa timbre. La vremea aceea această pasiune nu avea prea mulți „atinși”, dar cei câți erau lăsau impresia că sunt cu mult mai mulți. Mărcile poștale se dezlipeau în apă călduță de pe plicurile de scrisori ori de pe ilustrate, se lăsau nițel la uscat, apoi se puneau între paginile unei cărți pentru a nu rămâne încrețite. Își pierdeau „guma” de pe spate, erau „ștampilate” dar constituiau o propagandă deosebită în vederea extinderii filateliei. Se păstrau și se etalau între filele unui caiet sau în plicuri tăiate la mijloc până ce, într-un stadiu mai avansat, puteai să te lauzi cu ele în clasoare filatelice cu coperți colorate și cu pagini fie albe, fie negre. Adevărații filateliști nu se încurcau cu timbre negumate și ștampilate, ci aveau colecții de timbre cu totul noi de la noi din țară, din alte țări sau din orice țară dacă așa le picau în mână. Urmau a face schimb între ei în vederea lărgirii colecției dorite.
Tata a început și el prin a aduna mărci românești. A fost sistematic păcălit până ce a învățat că timbrele cu valoare reală erau cele interzise, adică cele emise pe vremea când România era principat și regat, că cele noi nu aveau de fapt nici o valoare. Își procurase deja două cataloage filatelice, unul german, altul franțuzesc, cu ajutorul cărora eluda cenzura și falsele valori promovate de ea în domeniul acesta.
Venea seara acasă obosit, cătrănit, frământat, vorbea puțin despre problemele lui de serviciu, lua cina cu noi, o ajuta pe mama să ne pregătească pentru culcare, apoi când totul părea să se fi liniștit în privința noastră, a copiilor, mama în baie și în bucătărie pregătea ziua următoare, iar tata aprindea veioza de pe biroul lui, își admira colecția, o aranja, o fișa, îi împrospăta strategiile și tacticile de dezvoltare viitoare. Lua timbrele cu penseta, le studia sub lupă și pe o parte și pe cealaltă și pe „dantură”, stabilea care din ele se vor menține în colecție, care vor fi destinate schimbului, care trebuie neapărat procurate cu proxima ocazie. Iar ocazii de a ajunge la oraș cu treburi puteau fi și două pe săptămână.
Avea numeroase tentative de a o capacita și pe mama într-ale filateliei, nu atât pentru a o contamina, cât pentru a o convinge ca din bugetul destul de sărac al familiei să mai cedeze și ea puțin pentru noi achiziții filatelice. Pentru că tata, oricât de autoritar era cu cei din jur, era ca o oaie bleagă în prezența mamei. Și avea de ce să fie astfel!
Mama era o brunetă de o frumusețe, de o delicatețe și de o inteligență impunătoare. Era conștientă de asta, dar nu o interesa, se dedicase până la sacrificiu de sine copiilor ei și soțului ei. Noi trebuia să fim și eram cele mai deosebite persoane cu care ea se mândrea privindu-ne de pe ferestrele locuinței plecând în și revenind din lume acasă. „Acasă” fiind spațiul și timpul nostru comun amprentat, armonizat și particularizat de sufletul ei fără pereche.
Cred că eu i-am fost cel mai îndărătnic dintre copii. Zilnic veneam acasă rănit pe vreo zonă a corpului, murdar și chiar cu hainele sfâșiate. Iar ea mă certa îngrijindu-mă, reconstituindu-mă dimineață de dimineață impecabil, cerându-mi să rămân astfel. Dar nu eram în stare să-i dau vreodată ascultare. Credeam că mă urăște pe chestia asta, iar ea, mama, credea că o urăsc pentru neîntrerupta cicăleală la care mă supunea. În taină însă ea mă iubea nespus, știam, simțeam asta. Dar ea nu cred că știa, că simțise cum o iubesc eu, pentru că m-am ferit ca ea să știe că eram singurul care știa despre suferințele ei, despre presimțirile (ce nu se vor adeveri, deși câteva semne evidente au fost) că avea să moară de tânără, că înainte să i se întâmple asta va orbi (mă prefăceam că dorm, iar ea exersa noaptea prin casă orbirea, pipăind cu mâinile obiectele, pereții și în cele din urmă fețele noastre adâncite în somn).
Mama și tata se certau invariabil când ajungeau să discute despre bani. Ea voia mai mulți bani pentru noi, el voia puțin mai mulți bani pentru colecția lui. Dacă ar fi fost nesinceri unul față de celălalt și fiecare ar fi făcut pe ascuns ce voia cu banii, nu s-ar mai fi ciondănit atâta. Realitatea era că nu se puteau ajunge cu banii, oricât de econoamă și de muncitoare era mama: țesea ciorapii la degete și călcâie, refăcea gulerele uzate ale cămășilor și hainelor, cârpea lenjeria intimă, creștea păsări și porci pe lângă casă, muncea ca o roabă în grădina de zarzavaturi. Nu puteam atunci înțelege cum de noi o duceam cum o duceam, în timp ce subordonați ai tatei, chiar și vizitiul tatei, își construiau case la oraș.
Tata ajunsese în stadiul în care colecția sa de timbre devenise tematică. „Cosmonautică”, „Artă”, „Muzică”, „Faună”, „Sport”, „Tehnică” erau subiectele favorite ale timpului. Dacă nimereai într-o zonă de mare concurență, șansele de a achiziționa noutăți la prețuri decente se micșorau considerabil. Tata se lăsase de fumat, dar banii dați până atunci pentru țigări tot nu-i ajungeau să-și achiziționeze alte mărci. Nu-i rămânea decât să ne tot invite din când în când să-i vizionăm colecția, în speranța ca împreună să o îmbunăm pe mama să mai lase ceva din bani și pentru timbre.
În acea seară care urma să-i schimbe din nou strategia, ne-a încântat cu o sumedenie de frumuseți. Realitatea este că toate cunoștințele noastre despre țări și state ale lumii, despre muzică, artă și științe își au sorgintea în pasiunea tatei pentru o astfel de filatelie. În seara aceea, cum spuneam, ajunsesem să ne delectăm cu uimitoare imagini de păsări exotice.
- Mămicule, văzând asemenea minunății la noi în casă, pe care nu le-ai putea vedea altfel, nu ai fi de acord să mai luăm, am să-ți arăt în catalogul ăsta, această serie de timbre excepționale din Togo? - spuse tata cu toată precauția de care era în stare.
Înainte ca mama să izbucnească m-am băgat și eu în discuției:
- Incredibil! Cât de frumoase pot fi și aceste păsări! Ce tare ar fi să le ai în colecție, tată!...
Mama cel puțin nu am mai reacționat violent. S-a ridicat din fotoliu, ne-a privit lung, apoi i-a spus tatei:
- Sunt ultimele păsărici pentru care îți dau bani, să fie clar! - apoi a părăsit camera.
Tata s-a pornit pe râs.
- Ha!... Ha, ha!... Ha, ha, ha!... Ce a fost în stare să-mi spună!... Ha, ha, ha, ha!...
Își freca mâinile de bucurie.
- Ce-a zis? - am întrebat nedumirit. A zis că-ți dă banii... Nu asta a zis?... Și ce e de râs în asta?... Ia-i banii și cumpără-ți păsările...
În acele momente tata a decis să se restrângă doar la tema „păsări”. Tot ce altceva mai avea, a transformat în păsări. Apoi a încetat să mai fie, să mai vrea să fie colecționar și a început o muncă titanică de cercetător, pe care a susținut-o până ce a murit. Și-a transformat întreaga colecție de păsări într-un album cu păsări unic în lume, neexistând vreunul mai complet. A desfăcut seriile de timbre și a ordonat toate păsările ce le avea pe specii, genuri, familii, ordine, clase - toate purtând în cataloagele ce le-a întocmit denumirile latinești și, dacă le aveau, denumirile în română, franceză, germană, engleză și rusă. În dreptul fiecărei păsări are comentarii privind arealul, caracteristicile ce-i definesc modul de viață, țările care au emis timbre cu acea pasăre.
Nici până azi rezultatele eforturilor lui nu au trezit interes în lumea ornitologilor.
Dar asta nu are nici o importanță. Important este ce m-au învățat pe mine părinții: mama m-a învățat să iubesc înaltul, tata m-a învățat să deprind zborul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu