vineri, 30 martie 2012

Orb, surd, mut

Muțenia, orbirea și surzenia sunt bastioane rarisime ale morții înfipte în chiar epicentrul vieții. Existența lor presupune, de fapt impune o cu totul altă definire a ființării, lipsită total de imagini, de sunete, de comunicare (feed-back). Se spune că absența doar a unuia dintre aceste simțuri este suplinită de gust, de miros și de o „regrupare” a senzațiilor și percepțiilor cutanate întru atenuarea unui asemenea handicap. Astfel că, acolo, la nivelul etajelor superioare ale existenței, raționalul și afectivul își pot realiza aproape nestânjenite obiectivele privind înțelegerea, explicarea și atașamentul eului la lume.

Cazul particular al concomitenței orbirii, muțeniei și surzeniei la același individ mi s-a relevat în tot dramatismul lui în prima tinerețe, atunci când am dat citire romanului „Bruta”, a lui Guys de Cars. Că oamenii „normali” sunt puțin capabili de a ieși din normalitatea lor la întâlnirea cu un caz anormal nu mai surprinde pe nimeni. Și nu îmi propun aici să reiau speculații vechi despre selecția naturală, despre menținerea viețuirii prin supraviețuirea celor sănătoși și puternici, despre complicațiile abordărilor morale și atâtea alte aspecte rămase deschise, pe aceeași temă.
O să mă hazardez a spune cum, de atunci, nu am încetat să contrapun frecvent imaginilor, sunetelor și dialogului vieții negațiile lor. Nu mi-a fost dat însă să duc la sfârșit niciodată „perspectiva” unei asemenea realități, însă pot spune că în timp am reușit să pătrund (nu știu cât de adânc) în acest teritoriu terifiant.

Despre această „viziune” aproximativă la care am ajuns, mă încumet a lăsa câteva cuvinte, sub imperiul unei temperaturi ridicate induse de o răceală rebelă. Menționez asta nu ca scuză ci, din contră, ca o condiție care îmi ușurează acest demers. Este dificil să scrii și nu este nici ușor să citești un text care tratează în sine o tragedie umană. Și nici măcar nu o fac ca specialist în domeniu, ci ca unul care nu a rămas indiferent în fața  unei realități ce induce circumspecție și un soi de teamă atavică.

Orbirea la prima vedere pare lesne de definit: lipsa luminii, deci întunericul. Întunericul este o realitate fizică care presupune desfășurarea unei reacții de absorbție a luminii (preexistente întunericului - judecând după teoria big bang-lui, paradoxală în afara ei precum întâietatea oului sau găinii). Dar lumea întunericului unui orb nu are nimic de-a face cu vreo reacție fizico-chimică de nihilare a luminii. Acest întuneric este metafizic, este ancestral, este inefabil. El nu neagă lumina pentru că lumina nu a existat, nu există și nu va exista în acel univers. Un univers în care subiectul existențial nu-și are contur, perspectivă, formă, nuanță, culoare. I se îngăduie numai percepția unor diferențe de densitate. Adică întunericul poate fi răzbătut mai ușor, mai greu sau deloc, după cum el este mai fluid sau mai solid. Eul devine singurul reper credibil în spațiul unei nopți a fricii ce nu are sfârșit. Foarte probabil ca intuiția infinitului să-și aibă sursa în întunecimea orbirii.

Când ne gândim la surzenie ne sugerăm tăcere... mormântală, liniște deplină, absența oricărui sunet sau zgomot. Acestea să fie și pentru o persoană cu acest handicap percepțiile despre propria stare, dacă nici o vibrație a lumii înconjurătoare nu i-a declanșat vreodată mecanismele auditive din ureche? Înclinăm să credem că vibrațiile s-ar percepe cumva la nivelul pielii, de unde s-ar transmite în creier, iar acesta ar fi în stare să improvizeze prin niște sinapse senzații auditive.

Muțenia - blocaj al capacității aparatului buco-laringo-esofagian de a articula, edifica și rosti distinctiv cuvinte. Cuvinte izvorâte din adânca și imperioasa nevoie de a defini, explica, ordona și evalua despre sine și despre lume. Cuvinte de tip noțional, conceptual, numeral, ordinal... Cuvinte care, nerostite, nu descoperă gânduri, gânduri care nedescoperite secătuiesc existența, o transformă în deșert.

Dacă vom alătura aceleiași persoane și, mai mult, am împleti aceste trei handicapuri în existența aceleiași persoane, cred că nu ne-ar rămâne decât să ne întrebăm cu groază cum ar putea prelucra acel intelect informații precum „culoare”, „umbră”, „tăcere”, „liniște”, „pace”, „zgomot”, „cântec”, „rostire”?...
Și am putea presupune că senzațiile și percepțiile valide ale ființei sunt conectate la un sistem nervos ațintit exacerbat spre depistarea, evitarea și contracararea pericolelor din jur. Tot așa, mult dinafară, am deduce că elementele calitative ale ființării unui asemenea individ ar fi covârșitor determinată de calitatea mediului în care îi este dat să trăiască.

Mediul existențial al ființei umane a devenit omenirea; iar aceasta, paradoxal, este în continuare mai preocupată de inventarea și perfecționarea de mașini, decât de înțelegerea și împlinirea menirii omului în univers.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu