Conjugând

Viața toată am flexionat la verbe,

le-am dat trecut, prezent și viitor,

le-am pus în fraze ca pe niște jerbe

când vorbitor, când simplu scriitor.

De-un timp, constat, și nici nu-mi vine-a crede,

că tot mai multe verbe se-ncontrează

în viitor firesc să mă mai cheme,

iar în prezent mereu mă estompează

și trag de mine mereu înspre trecut

(prin locuri care atâta le-am iubit!)

de parcă acolo eu le-aș fi pierdut,

le-aș fi neglijat sau le-aș fi irosit...

Ca niște vulturi rotindu-se pe cer

deasupra amintirilor din mine

așteaptă să mă vadă dacă pier,

să mă conjuge la trecut, în fine.