Îți sunt departe, nu ai cum să știi
cât de aproape-mi ești și cum mă doare
că timpul ce ne duce în pustii
numai ieri și mâine ne dă același soare.
Ne decalăm încet, ca doi străini,
deși noi ne privim prin tot înaltul
dar nu ne-ntidem cele două mâini
să ne legăm visând unul de altul.
Ne ducem, ori venim, ce aiureală
doar pentru c-avem teamă de-a iubi,
și-așa, pe cerul mut ca de cerneală,
două dâre albe din noi vom cerui.
Îmi ești aproape, nu am cum să știu
de ce din frică te avânți departe...
dar poate-așa pe rug și prin pustiu
ne amânăm iubirile în moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu