Lasă-mi doar cuvintele de dor

Când m-am lovit de malul stâng al vieții,

cel în care inima-mi pulsează,

n-am vrut să cred că soarele amiezii

a trecut demult, că se-nserează.

Eram sfârșit, dar somnul nu-mi venea,

aș fi tot privit în depărtări trecute,

dacă prezentul vremii mult prea rea

nu-mi fulgera și nu-mi tuna prin frunte.

Sunt obosit de-atâtea anotimpuri,

sunt răscolit de vânturi și de ploi

și sunt marcat de-atât de multe gânduri,

de sentimentele ce s-au iscat în noi.

Nu prin somn în moarte o să mă strecor,

ci treaz și liniștit m-oi cufunda în noapte

să-ți ard cuvintele rostite întru dor,

să-mi picure din ele de la tine șoapte.

Iar când pe pagini albe s-or așterne
să știi că undeva acolo, în adâncul lor,
încă mai scriu în gând poveștile eterne
în care beat de tine continui să te-ador.