sâmbătă, 26 mai 2012

Timpul insomniilor: Nimic, niciodată, nicăieri

„Nimeni nu poate spune încă dacă omul e un ceva, un nimic sau un tot” – Emil Cioran

       Între obiect și subiect, între natură și conștiință raporturile sunt perpetuu univoce din punct de vedere perceptiv: matematic relația se poate exprima ca funcție definită pe domeniul realului cu valori (percepții) în domeniul conștientului; ontologic, lumea există în măsura în care există și un subiect cunoscător care percepe ca atare existența.
          În afara câmpului ei de percepție conștiința operează cu termeni precum „nimic”, „niciodată”, „nicăieri”.
      Dogma creștină, afirmând că lumea a fost creată din nimic, confirmă aducerea în conștiență a ceva, nimicul, care preexistă în afara conștiinței. Detașându-se pe sine și ajungând la percepția sine-nonsine (echivalent cu „Eu-altceva”), de fapt conturându-se, conștiința a impus limite de timp și de spațiu care să-i definească cât mai precis arealul. Acesta a fost plasat între două infinituri. Discontinuitatea dintre ele a fost marcată în centrul de simetrie cu simboluri precum „vid”, „zero”.
     Egiptenii și grecii antici au trăit obesesia permanentizării și extinderii conștiinței, neantul de dincolo exasperându-i pentru că, râvnindu-l, nu-l puteau accede. Astfel că ei nu-l acceptau pe „zero” ca număr. Indienii antici au făcut-o, mai apoi chinezii și arabii antici l-au răspândit. 
       Geto-tracii gândeau așa: „Totul și nimicul sunt suflarea Sa (a Focului cel Viu și Veșnic), golul și plinul sunt mâinile Sale, mișcarea și nemișcarea sunt picioarele Sale, nicăieri și peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina”.
      Matematica admite toate operațiile cu zero în afara împărțirii la zero. Ea nu îl evidențează doar singular, zero având propriul său spațiu, domeniu sau mulțime: vidul. Aristotel percepea vidul ca ceva care, dacă ar exista, universul ar fi paralizat, inert, existența materială fiind absurdă fără mișcare.
    Mai târziu, de prin secolul al XVII-lea, savanții au asociat vidului „eterul”, tot pentru a umple discontinuitățile cunoașterii din limitele conștienței. Și Newton la începutul cercetărilor sale a făcut apel la principiul eterului, ulterior (în „Principia”) excluzând termenul și vorbind despre existența unui principiu subtil abscons propriu corpurilor de mari dimensiuni. Odată cu Einstein eterul dispare ca terminologie științifică, teoria relativității restrânse și generalizate deschizând o altfel de abordare, cea în care spațiul, timpul, mișcarea nu mai sunt valori absolute.
       Așa se face că vidul a căpătat o împrospătată însemnătate în contemporaneitate. Fizic, la nivel macro și micro cosmic, cu ajutorul vidului se susțin cunoștințele privitoare la particulele elementare, atomice și subatomice precum și teoriile privind dinamicitatea universului, expansiunea și contracția sa. S-a înţeles faptul că realitatea materială are un conţinut de gol, de vid, de nimic - surprinzător de mare. Dincolo de aparenţa ei divers conturată, materia are spaţii de nimic la nivel atomic, de exemplu, localizat între nucleul unui atom și traiectoriile orbitale ale electronilor, cu foarte mult mai mari decât spaţiul ocupat de nucleul propriu-zis şi electronii acestuia (care ocupă spaţii încă şi mai mici decât electronul). Nimicul din electron ar fi cât spaţiul unei curţi de un hectar având în centru casa (spaţiul nucleului) şi câteva acareturi mobile (spaţiile electronilor). Alăturarea atomilor, cu spaţiile lor de nimic, constituie molecule care înlăuntrul lor au alte spaţii de nimic, cele dintre sferele tangente ale atomilor. Materia are, aşadar, în alcătuirea ei mult mai mult nimic decât consistenţă...
     De la Einstein încoace şi timpul conţine lacune (adică nicicând şi niciodată) din abundenţă în discontinuităţi şi inflexiuni doar lui proprii. 
   Percepția generală de „stare de vid”, derivată din principiul (cuantic) incertitudinii, are corespondent în semnificații ale lui „nimic”, „niciodată”, „nicicând” „nicăieri”. Asemenea gânduri ori țin trează conștiința, ori o adorm. 
      Dar cel mai tare mă tulbură și mă intrigă faptul că totul s-ar sprijini pe nimic și ar conține mult nimic.

3 comentarii:

  1. S-ar putea ca "nimic" să fie o prescurtare, un termen generic pentru "ceea ce nu putem percepe din lipsă de senzori" iar restul să fie iluzie...

    RăspundețiȘtergere
  2. S-ar putea, există și perspectiva asupra vieții potrivit căreia am trăi un vis.

    RăspundețiȘtergere
  3. Cel mai dureros "nimic", este acela în care cineva se simte "un nimic"...plutind în "vidul propriu", având direcţia spre "nicăieri", fiind conştient de tot ce trăieşte!

    Te îmbrăţişez Mihai :)

    RăspundețiȘtergere