joi, 21 iunie 2012

Abisul



Îmi făceam liniștit plimbarea prin vis
rătăcind pe aleile nopților albe,
în dreapta și-n stânga cu negru abis
ce-l simțeam din ochi cum mă soarbe.

Nici acum n-aș fi vrut să-l privesc în adânc,
știam demult că de-l înfrunți el te fură,
dar un strigăt de jale, de dor s-a răsfrânt
până în inima-mi naivă și pură.

Mintea-mi spunea să evit să mă uit,
abisu-i parșiv, te-nchide-n privire,
dar tainica voce m-a pescuit,
m-a captivat de frumos și uimire.

Frica-mi șoptea să nu mă avânt,
să nu mă las ispitit de-o chemare,
abisul e-un sinistru și lacom tărâm,
o închisoare fără scăpare.

Tânguitul acela parcă-l știam,
venea din genune, era ancestral,
fără să știu eu parcă-l iubeam,
striga după mine de pe celălalt mal.

Dorul de viață-mi spunea departe să fug,
abisul are două, chiar mai multe fațete,
dar chemarea aceea mă ardea ca un rug,
avea note vii, colorate, concrete.

Și-ascundea încruntarea în zâmbet cețos,
aburii lui ieșeau din foc ca un fum de țigară;
simțeam cum vâltoarea-i mă-ntoarce pe dos
dar tot îmi doream să cobor în a lui gară.

Nu mai știam de-s în vis ori sunt treaz,
mi-am dat drumu-n abisul de spaime
și de-atuncea sunt nevăzutul talaz
ce-n surzenie strigarea și-o sparge. 

2 comentarii:

  1. Măiestrie!
    Asociaţii de expresii şi imagini interesante, adânci, vaste, inedite...
    Felicitări din toată inima!
    .
    Aurora, cu admiraţie şi încântare

    RăspundețiȘtergere

poezii photo 13705172_1231808203518884_1212893254_n_zpsh9xa712a.jpg