Copacul

Copacul iubirilor noastre cu ramuri

către cer arată un spectru, o umbră,

frunzele-i cad în culorile toamnei,

azi sunt pământul și apa în undă.

N-am sevă destulă să-l fac să mai crească,

crăpată mi-e fața, ochii uscați,

copacul se roagă să regăsească

ploaia ce-ai luat-o cu anii plecați.

Dorul suflă și scutură ramuri,

trec nori de-amintiri peste el...

De-ai putea să revezi imaginea asta,

vei contempla tristețea, vei murmura un pastel.

Ți-aș culege cuvinte din buze,

aș găsi melodia ce ți-ar alcătui un surâs,

toamnele noastre ar adia nostalgie,

valea uitării va renaște de plâns.

Oare cât va mai ține și toamna aceasta,

știu, copacul n-o mai frunzi,

da'-n iarna încremenirii în trupu-mi de glastră

vreau prin verde de iarbă să reiau a iubi.