sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Mereu aparențe (1)

A apărut volumul:


E ora tăcerii…

Cuvintele dorm.

Ascult încordat susurul lor:

Sunt obosite, au un coşmar,
vorbesc de-a valma, se zbat în zadar;
parcă denunţă, parcă nu pot,
scâncesc disperate, urzesc un complot.

Verbe se-agită şi vor să-ntărâte
conjugând întruna-nţelesuri urâte;

Adjectivele ţipă multicolor
încărcate de-atâtea jocuri de rol;
preferă s-ajungă să fie doar zdrenţe
decât să salveze, mereu, aparenţe;

Pronumele caută substantive pierdute
şi nu se mai vor atâta vândute;

Numeralul urlă că prea e mult haos
şi-ar vrea să inducă un pic de repaos.

În cercul nebun apare jenat
şi totuşi distins un Înalt Predicat
puţin demodat, având doar un sens,
privirea directă şi gândul prea dens,
e încă șocat, aerian şi nevrotic.

El ţine în mâini un Cod Semiotic.

Tăcerea se lasă, parcă-i alt vis:

Ştiu că vă doare, eu am prezis
că fi-vom insecte pe file de cărţi,
fluturi în vorbe, cu sensuri în părţi;
ne-am golit conţinutul, ne-am trădat bogăţia,
ne-am vândut la-ntâmplare, am cârdăşit cu hoţia.

Când nu suntem laşe,
sau vagi, de uzură,
ne trecem pe rând, dureros, prin cenzură;
a trecut vremea când drepte şi tari
stăteam de strajă ideilor mari,
şi când adânci, şi limpezi, şi clare
apăram cu credință orice onoare,
orişice normă, orice concept…

Ce văd acuma e deprimant şi nedrept.

Eu
am rămas singur, lipsit de aspect;
substantive comune nu vreau subiect;
pronumele-s false,
conjuncţiile speră,
imperativul la mine nu mai aderă.

Eu caut zadarnic un mod înţelept
ce-l vreau, cu credinţă, mai mult ca perfect;
încerc să găsesc pierdutul astral,
să vă scot din cercul circumstanţial,
dar indicativul prezent e greu şi steril
când toţi vor la noi doar o figură de stil.

Mai nou, în uşa somnului nostru,
stă la pândă Poetul din monstru.

Surprins, simt teama că amuţesc,
c-o să am bâlbe, că înnebunesc,
şi-atunci,
alarmat
că-mi vor da şi-un virus de agramat,
vreau ca să fug…

Din urmă tăcerile taote m-ajung
şi-n clipele-n care încerc să mai scriu
cuvintele toate se-ascund în sicriu,
iar când vreau să vorbesc cu sens mai adânc
cuvintele, toate, sunt de mormânt.

În ora tăcerii, când cuvintele dorm,
mă fură uitarea-n adânc şi adorm.

Da-mi pare că-n ușa somnului meu
pândeşte cuvântul coşmarul meu greu.

(Poemul „Șoapte”)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu