Tot ce există constituie expresie, manifestare a Ideii, a Ființei

Scrisul, vorbitul, comunicarea în general, le înțeleg ca expresii ale ideilor. În plan mai larg, cred că viața însăși este o manifestare a ideii eului despre sine. De aici decurg și diversitatea și unicitatea universurilor individuale făuritoare de constelații sociale. Nici un individ nu seamănă cu altul, nici o comunitate nu este asemenea alteia, cum și umanitatea însăși este particulară și unică în existența universalului.
Ipoteza aceasta mă duce cu gândul mai departe, la faptul că, dacă diversitatea manifestărilor existențiale nu și-a atins limitele, atunci există posibilități obiective ca încetarea la un moment dat a unei forme de manifestare a Ideii, să nu însemne de fapt și sucombarea ei, ci orientarea ei spre alte categorii de manifestare existențială, în alte coordonate de timp și spațiu. Viața, cea individului și cea a comunității umane, ca expresii, manifestări ale eului, respectiv ale spiritului comunitar, este finită, însă promotoarele ei, eul și spiritul comunitar, au direcții noi inepuizabile de a se manifesta din nou, iar și iar.
Ființa și ființarea sunt entități diferite, deși intercondiționate.
Ființa este subiectul primordial, pur, cel în a cărui nucleu central nu există predicat (acțiune, manifestare). Ea are calitatea supremă de a fi doar prin conștiință. „A fi” este verbul care potențializează acțiuni, care asigură derivarea tuturor celorlalte verbe, el nefiind în sine acțiune, ci numai potențare. Mai toate verbele, cred (nu m-am gândit îndeajuns la asta), pot fi conjugate cu „a fi”...
Ființarea este dezlănțuirea Ființei din ea însăși, manifestarea ei într-o infinită diversitate conținând expresii limitate, efemere, tranzitorii. Verbul „a fi” explodează de-a dreptul în acțiuni (alte verbe), dând frâu liber Ființei să existe.
Este foarte probabil ca „a iubi” (verb) și „iubirea” (substantiv) să își afle originea în chiar acele începuturi ale ființării, ca energii subtile declanșatoare a Logosului.
Dacă Universul (materia) își are la origine un big bang, îmi place să îmi să îmi imaginez că Ființa are propriul big bang în urma căruia este într-o expansiune continuă... deja împletită cu expansiunea materiei.
M-aș mai putea gândi că metafizica este o cuantică a conștiinței aflată pe drumul înapoi al momentului în care materia și spiritul mai erau încă distincte.