miercuri, 6 martie 2013

Monolog vegetal


Am privit un secol peste lume,
am umbrit ș-am răcorit în soare,
rostul meu pe margini de pășune
era să înfloresc la intervale rare.

Am colorat lumina de la cer
cu flori, cu frunze, serile cu tril,
am tot pompat în aer oxigen
ș-am făcut pământul mai fertil.

Sub mine-aveam secrete mari ascunse,
șoapte de iubire, lacrimi, sărutări,
copilării trecute, jurăminte stinse,
dimineți, amieze, înserări...

Aveam în mine ș-alte anotimpuri,
cu flori de gheață și de primăvară,
dar m-au lovit cu câteva securi,
m-au lăsat să simt a morții rece gheară.

Vor veni cu drujba să mă taie,
când mă voi usca în mine peste tot,
voi scoate fum și icnete-n văpaie,
lemnul meu va lumina în foc.

Poate-oi deveni dulap, cuier, cutie,
de-ar fi s-aleg eu totuși m-aș dori
o pagină de carte, coală de hârtie
pe care om de bine seara m-o citi.

Un comentariu:

  1. cuvintele sunt de prisos,
    doar flacara ramane
    ca se ridica sau cenusa-ti e pe jos
    esti trecator prin lume...

    RăspundețiȘtergere