Îmi sunt pașii un mers, o plimbare, o fugă
pe drumuri cu capăt sau fără sfârșit,
dar nu pașii m-au ajuns într-o strungă
ori călcând, ori rulând poticnit.
O strungă ca un cerc sau ca și o sferă,
în care timpul meu întreg s-a închis
cu toate cele trăite, purtate o eră,
cu pași pe pământ, cu plutire în vis.
Legat de lut, din lut plămădit,
cu efemere făpturi, tot din lut,
splendide, slute, după cum le-am iubit,
prin anotimpuri mișcate de duh
mi se dezleagă cătușa subit
și plutesc spre departe, de toate mă rup,
balon cu gaz mă urc prin zenit,
fără pași, din spațiu și timp mă tot duc...
Mă cert cu mine însӑmi de cate ori mi-e dor
RăspundețiȘtergereCand gandul meu porneste printre stele,
Cand in aceeasi zi ma nasc si mor,
Iar urmele-mi dispar prin ploi rebele.
Eu ştiu un joc: e jocul de-a zbura
Prin galaxii si prin popor de stele,
Acolo eu găsesc puterea de-a-nvia
Acolo sunt doar eu si gandurile mele….
Cand obosesc, m-asez in Carul Mare
Ii fac siraguri de margaritare
Colind poteci de noapte si de zare
Si ma imbat cu iz de departare!
Mulțumesc, Kristin, tare frumos poemul tău!
Ștergere