joi, 4 aprilie 2013

Mircea Eliade (13.03.1907, București – 22.04.1986, Chicago)

Unul dintre cei mai străluciți contemporani, a cărui existență a fost și ea estompată mult timp la noi de regimul politic, este Mircea Eliade. La modul cel mai sec cu putință geniul său este reținut în enciclopedii ca istoric al religiilor, filosof, profesor la Universitatea din Chicago și scriitor român.

În perioada 1925-1928 a făcut studii de filosofie la Universitatea București, unde a legat prietenii cu Emil Cioran și Eugen Ionescu, alți doi mari români prigoniți la noi de sistemul comunist.

Între anii 1928 și 1932 a studiat sanscrita, yoga și cultura indiană pentru ca apoi, revenit la București, să-și dea doctoratul în filosofie cu o dizertație despre yoga.


I-a fost asistent profesorului Nae Ionescu, perioadă în care a ținut cursuri de filosofie și istorie a religiilor la Universitatea din București. Ca mulți alți tineri intelectuali ai timpului, s-a apropiat de ideologia mișcării legionare în favoarea căreia a scris articole în Vremea și Curentul, contribuind la conturarea unui cadru filosofic acestei orientări politice. Instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea (1938) a dus la demiterea și apoi la arestarea sa. Biografia sa reține o distanțare ulterioară de ideile legionare și o rezervă controlată în a discuta despre această perioadă.

În anii 1940-1941 îl găsim atașat cultural al Ambasadei României la Londra, iar în perioada 1941-1945 membru al legației române din Lisabona. După instaurarea regimului comunist la noi, se stabilește la Paris unde predă istoria religiilor la Ecole des Hautes Etudes (1945-1948) și la Sorbona (1945-1956). Din 1956 acceptă postul de profesor coordonator al Catedrei de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago, unde devine prieten al scriitorului Saul Below.

În tot acest timp a dezvoltat o carieră științifică internațională, materializându-și concepția originală privitoare la funcția miturilor de recuperare a sacrului în lumea de azi. Au rămas de referință studiile și sintezele sale în domenii precum istoria religiilor, mitologia, practicile yoga, șamanismul, simbolistica, alchimia metalelor, sacrul și profanul. Ele se regăsesc în „Cosmologie și alchimie babiloniană”, 1937, Comentarii la legenda meșterului Manole, 1943, „Tratat de istorie a religiilor” Traité d'histoire des religions, 1949), „Mitul eternei reîntoarceri” (Le mythe de l'éternel retour, 1969), „Sacrul și profanul” (Le Sacré et le Profane, 1956), „Istoria credințelor și ideilor religioase” (Histoire des croyances et des idées religeuses, 3 vol., 1976-1983), „De la Zamolxis la Gengis-Han (De Zamolxis a Gengis-Han, 1970), „Șamanism și tehnicile arhaice ale extazului” (Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase 1974).

Proza sa literară este reprezentată în de romane cu substrat memorialistic, nuvele și povestiri în care realul fuzionează cu fantasticul (realism magic). Personajele sale, mai toate în căutarea sensului existenței, conștient sau inconștient, trăiesc revelația sacrului. este vorba despre „Isabel și apele diavolului” - 1930, „Maitreyi” - 1933, „Domnișoara Cristina” - 1936, „Nuntă în cer” - 1938, „Pe strada Mântuleasa” - publicat la Paris în 1968, „La țigănci” - 1969. Dintre toate scrierile sale literare, Mircea Eliade a avut un atașament aparte pentru romanul „Noaptea cu Sânziene”, publicat mai întâi în franceză (Foret interdite - 1955) și în 1971 în română. În 1961 a fondat revista History of Religions. Post-mortem, în 1990, a devenit membru al Academiei Române. Catedra de istorie a religiilor a Universității din Chicago îi poartă astăzi numele. Asistentul său Ioan Petru Culianu i-a succedat ca titular al catedrei.

Prin anii 1930, Mircea Eliade deplângea mediul publicistic de la noi realizându-i o sumară radiografie. Ne-am putea încumeta la o analiză comparată cu ceea ce se întâmplă azi în publicistica românească? Cât am avea de modificat în simptomatologia disfuncțiilor semnalate de el atunci? 
„Există atâta rea crediţă şi atâta imbecilitate în publicistica literara românească, în această eternă cafenea în care se macină şi se recuză orice bună intenţie, orice talent, orice onestitate, încât să ai geniul lui Goethe şi prolificitatea lui Victor Hugo şi tot n-ai să poţi schimba ceva. Orice ai face, orice atitudine ai avea, pentru orice ideal ai lupta, reaua credinţă şi imbecilitatea te recuză. Dacă experienţele tale te ajută să creşti, să te depăşeşti, să încerci alte lucruri, să lupţi cu alte nedreptăţi şi contra altor imbecili, se spune că ţi-ai abandonat idealul artei, ca îţi pregăteşti o carieră politică sau socială, că eşti, într-un cuvânt, un trădător al misiunii ce ţi s-a încredinţat.
(...) Acesta este mediul literar românesc. Mediul băieţilor deştepţi, al tuturor lichelelor si rataţilor, al tuturor trepăduşilor din redacţii, al tuturor neputincioşilor şi obosiţilor care mânuiesc fel de fel de arme, dar mai cu seamă calomnia – aceştia sunt adversarii cu care trebuie să lupte scriitorul tânăr...
(...) Singurul răspuns la orice fel de calomnii este creaţia. Este atât de puţin interesant şi atât de puţin glorios să stai de vorbă, bunaoară, cu un om care, fară a cunoaşte măcar alfabetul sanscrit, critică o operă de indienistică. Este atât de obositor sa înveţi pe oameni alfabetul! Dacă măcar ai avea siguranţa că sunt elevi silitori. (...) Nimic nu mă întristează mai mult decât drama ratării şi a nerodniciei. Dacă n-ar avea calomnia şi calamburul – cum ar mai putea supravieţui aceşti nefericiţi contemporani?”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu