Am aflat nepermis de târziu, după 1989, că România a avut un Mircea Vulcănescu. Și mai întâi am citit că ar fi fost un om politic, unul dintre cei arestați în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu și că a fost acuzat de crime de război. Ce intrigat am putut fi atunci când a trebuit să constat că Mircea Vulcănescu a fost unul dintre marii noștri intelectuali! Iar acum cred că nu el a trădat, ci noi noi am fost cei care l-am trădat.
Iată ce ne spune Enciclopedia liberă Wikipedia, suficient încât să-mi deplâng iar și iar ignoranța:
S-a născut pe 3 martie 1904, la București, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iași și Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupației germane), iar liceul l-a urmat la Galați și București. De foarte tînăr și-a descoperit dexterități de activist social: la 12 ani a devenit cercetaș, iar la 16 s-a înscris în societatea culturală „Înfrățirea românească". Din adolescență a scris poezii și eseuri („Conștiința națională la români", „Cine e poetul românismului”).
În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din București. A fost un membru remarcabil al Asociației Studenților Creștini din România (ASCR). În anul universitar 1923 - 1924 și-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la școala militară de geniu din București, unde a obținut gradul de sublocotenent.
În timpul studenției a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoștinței, Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței, Misticismul și teoria cunoștinței. A proiectat Sistemul meu filosofic: existențialismul. A publicat mai mult articole în Buletinul ASCR. Și a crescut sub influența profesorilor săi Dimitrie Gusti și Nae Ionescu.
În 1925, și-a luat licențele în Filosofie și în Drept. În primăvara aceluiași an a participat la campania monografică organizată deDimitrie Gusti în satul Goicea Mare (din 1968, component al comunei Goicea), județul Dolj. Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate.
Începînd cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenționînd să-și dea un doctorat în drept și altul în sociologie. Vremurile nu i-au permis să-și definitiveze studiile.
În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea. A continuat să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferențiat în repetate rînduri. În octombrie 1928, a început să colaboreze la ziarul Cuvântul, al Mișcării Legionare, unde va scrie pînă la suspendarea ziarului în 1933. În anul universitar 1929 - 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului Dimitrie Gusti. Apoi a fost profesor de economie politică și științe juridice la Școala de Asistență Socială, pînă în1935. S-a despărțit de soția sa, Anina Rădulescu-Pogoneanu.
Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice și texte de economie politică; a mers în campaniile monografice organizate de profesorul D. Gusti; a conferențiat cu diverse ocazii și a participat la emisiunea „Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.
Pe 13 octombrie 1931 a ieșit în public asociația culturală „Criterion”, la simpozioanele căreia a susținut comunicări. A colaborat la Viața Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc, Familia, Cuvântul studențesc, Gând românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub pseudonim. Din iunie 1935, a deținut funcția de director general al Vămilor pînă în septembrie ’37, cînd a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi și țigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicațiilor. Totuși, a fost numit director al Datoriei Publice în Ministerul de Finanțe. În acei ani a călătorit intens pentru interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori, a ocupat de asemenea poziții importante în administrația națională: 1940 - 1941, director la Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naționale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanțe, pînă la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti. Regele Carol al II-lea și ulterior regele Mihai I i-au conferit distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român.
Orator de mare forță, a conferențiat cu pasiune și persuasiune pe subiecte diferite, de la satul românesc la dimensiunea românească a existenței. Mircea Vulcănescu a deținut funcția de Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, în perioada 27 ianuarie 1941 - 23 august 1944.
Unul dintre cei mai tenace negociatori ai României cu cel de-al Treilea Reich, Mircea Vulcănescu a reușit, între 1941 și 1944, să obțină pentru Banca Națională a României 8 vagoane de aur (confiscate de URSS imediat după 23 august 1944) și înzestrarea cu echipament militar german nou Armata a 4-a, etc. (Vezi M. Vulcănescu, „Ultimul Cuvânt", Humanitas, 1992, pp.15-16 și passim, în special de la p.68).
După lovitura de stat din 23 august ’44, condusă de regele Mihai, a revenit pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas pînă pe 30 august 1946, când a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de crime de război.
La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, când instanța a menținut pedeapsa din ’46.
Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești, Mircea Vulcănescu a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavând pături sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după cîteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborât, salvându-i viața. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn: "Să nu ne răzbunați!".
Casa în care a locuit se găsește pe strada Popa Soare, la nr. 16 A.Principalele publicații ale lui Micea Vulcănescu:
Teoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)
În ceasul al 11-lea (1932)
Cele două Românii (1932)
Gospodăria țărănească și cooperația (1933)
& als, D. Gusti și școala sociologică de la București, București, Institutul Social Român, 1937;
Războiul pentru întregirea neamului (1938)
Înfățișarea socială a două județe (1938)
Dimensiunea românească a existenței (1943)
Către ființa spiritualității românești, București, Editura Eminescu, 1996;
Bunul Dumnezeu cotidian: studii despre religie, ed. Marin Diaconu, București, Humanitas, 2004;
Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, ed. Marin Diaconu, București, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2005.
„…născut în staul, printre oi, nu în palate, ci-n nevoi, ca să ne fie nouă Frate”
După toate câte s-au pierdut
Colind sărac,
suflet sărac.
Să pot, m-aș fi făcut colac.
Și-n miez de nucă aș fi vrut să mă
prefac,
dar n-am putut,
căci nu-i pe plac.
Colind sărac,
Suflet sărac.
Și totuși n-am putut să tac
ci îți trimet un gând,
flămând,
ca dorul unui vechi păstor,
colindător,
ce stă veghind
și așteptând,
să vadă cerul coborând.
Colind sărac,
Suflet sărac.
Colind al sufletului meu
eşti gol de sârg, de drag eşti greu;
gol cum e bunul Dumnezeu
născut în staul, printre oi,
nu în palate, ci-n nevoi,
ca să ne fie nouă Frate
şi să ne scoată din nevoi
şi din păcate.
Colind sărac,
suflet sărac.
Prunc de o zi
Domn nefăcut
S-a întrupat Cel Nevăzut
şi din Fecioară S-a născut.
Din slavă plină, din tărie,
ni S-a născut în sărăcie,
Sol coborât din vecinicie,
Vis împlinit,
Hristos în cuie răstignit,
în ieslea rece ne-nvelit,
un bou suflând
îngeri în jurul Lui veghind,
păstori cântând,
amurg pe cerul ruginit…
şi… «trei crai de la răsărit»
ce «spre stea au călătorit»…
Colind sărac,
suflet sărac.
Vin la-nchinat
Şi, dar din sufletul curat
I-au adus aur, să domnească,
Smirnă ca să tămăduiască,
Tămâie, ca să-nvioreze,
Rugă, ca să se-nduioşeze.
Tot ce-nfloreşte, să rodească.
Tot ce-i pierdut, să se-mplinească
Ce este strâmb, să se-ndrepteze.
Săracii să se-ndestuleze.
Furtuna să se liniştească.
Duşmanul să se biruiască.
Toată ispita să-nceteze.
Doar bucuria să cuteze.
Şi robi suntem, ca şi regi,
să ne găsim din nou întregi
prin Taina Lui de căpătâi
în slava noastră cea dintâi.
Colind sărac,
suflet sărac.
O stea azi ni s-a arătat.
E steaua lor? E steaua cui?
A tuturor? A nimănui?
Argat, fecior de împărat,
e steaua Lui…
I-al nostru! Atât L-am aşteptat
şi-L aşteptăm neîncetat
în fiecare an odată
să se nască
să ne pască
şi să ne mântuiască
pe noi, — robii Lui
pierduţi hai hui —
ce-I ducem lipsa greu, când nu-I
că de răsare câte-o stea
pornim grămadă după ea.
Iar de-L găsim,
Îl răstignim,
în cruci,
pe la răscruci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu