joi, 4 aprilie 2013

Goethe, Johann Wolfgang von (28.08.1749, Frankfurt am Main – 22.03.1832, Weimar)

„Comportamentul este oglinda în care fiecare își expune propria imagine”


Azi, dacă e să ne amintim din nou de Goethe, la ce ne-am putea opri astfel încât să nu dăm curs imboldului de a demonstra prin extaziere că am fi apți să ne apropiem de un geniu, să nu facem paradă în privința empatiei ce am resimți-o față de opera sa, să nu umplem pagini din biografia sa ca să (ne) dovedim cât ne-ar fascina? Să vorbim despre „Faust”? Despre fascinația lui pentru civilizația antică? Despre dragostele sale?


Personal o să mă rezum la a spune că ilustrul Goethe i-a cunoscut nemijlocit sau îndeaproape (pe unii dintre ei chiar ajutându-i în carierele lor) pe iluștrii Johann Gottfried Herder (1744 - 1803), Friedrich Schiller (1759 - 1805), Immanuel Kant (1724 - 1804), Johann Gottlieb Fichte (1762 - 1814), Joseph von Schelling (1775 - 1854), Georg Wilhelm Friedrich Hegel ( 1770 - 1831), Wilhelm și Alexander von Humboldt ( 1767 - 1835; respectiv 1769 - 1859). Toate aceste nume au săvârșit în epocă, în plan intelectual, schimbări majore asupra viziunii despre religie, artă, cultură, societate și gândire. El, Goethe, este singura personalitate literară germană care, prin cuprindere, profunzime și statut intelectual, se află la egalitate cu filosofii (care s-au aplecat adesea asupra operei și ideilor sale) și cu muzicienii (care i-au pus numeroase texte pe muzică).


Și aș mai menționa că în privința literaturii Goethe (ca și Herder) avea o viziune de-a dreptul antropologică (am spune astăzi): ea este expresia unei culturi naționale, parte a geniului specific unui popor, materializată concentrat și ocazional de inspirația divină a unor indivizi (precum Shakespeare, zice el) sau în creațiile autorilor anonimi de balade populare (precum cele scoțiene sau cele din opera lui Martin Luther, particularizează tot el).

Poate învățăm și noi cum să ne prețuim valorile!

El spune:  „Artistul se află liber în spirit, deasupra naturii şi o poate trata conform scopurilor lui mai înalte... el este în acelaşi timp stăpânul şi sclavul ei. Este sclavul ei, întrucât e nevoit să lucreze cu mijloace terestre pentru a fi înţeles. Este însă sclavul ei, întrucât supune aceste mijloace terestre unor intenţii de ordin superior, făcându-le utile acestora. Artistul doreşte să se adreseze lumii printr-un "întreg": un asemenea întreg însă nu-l poate găsi în natură, ci este rodul propriului său spirit sau, dacă vreţi, al suflului unei inspirate respiraţii divine”.


„Jeliţi fecioare-aici, la groapa sa. Amor aici căzu, dintr-o nimică.
Dar oare-i mort cu-adevărat? Nu pot jura.
Ades, dintr-un nimic el se ridică.”

(„Moarte aparentă” - traducere de Maria Banuş, din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957)


Departe în mine (Nähe des Geliebten)

În gând te am,
Când razele de soare
Pe mare cad;
În gând te am,
Când luna pe izvoare
Străluce-n vad.
În ochi te am,
Când pe poteci de munte
În praf mă-nec;
Şi noaptea, când
Pe vreo îngustă punte
Cu tremur trec.
În zvon te am,
Când se înalţă valuri
Şi larmă fac;
Şi când ascult 
În pacea de pe dealuri
Cum toate tac.
Departe-mi eşti,
Ci-n toate ale mele
Te simt aci!
E ceas de-amurg, 
Curând clipi-vor stele,

Oh, de-ai veni!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu