joi, 4 aprilie 2013

Între bine și rău




 (480x480, 30Kb)


Un înger căzut, căzut ca un bolovan într-o sâmbătă noaptea pe ulițele prăfuite ale unui sătuc uitat de lume, gemea de durere. Înjura de anafură și grijanie zvârcolind-se și încercând să simtă care oase îi mai sunt zdravene. Constată doar, cu ciudă, că splendoarea de haine cu care pornise la drum în urmă câteva veșnicii erau acum numai zdrențe. Murdar, urât mirositor, deși încă tânăr, se simțea bătrân și neputincios.
Icnea de mânie: „Cum se va mai strecura printre oameni, a doua zi?! Cum se va mai apropia de urechile lor ca să le toarne, ca de obicei, venin, îndoieli, temeri și gânduri rele în suflet și în minte?!”
Îl dureau toate cele și nu mai avea nici un chef. Se ridică anevoie și se scutură zadarnic de praf și de oftică.
Porni în noapte, șontâc-șontâc, pe ulițele satului privind peste garduri casele oamenilor. Umbrele din curțile localnicilor arătau că unii o duc bine, că alții sunt vai de capul lor, dar el știa că toți sunt coruptibili, fiecare în felul lui. Dacă ar fi arătat și el ca oamenii, ce le-ar mai fi făcut, cum și-ar mai fi bătut joc de ei, cum i-ar mai fi asmuțit pe unii împtriva celorlalți, cum i-ar ma fi băgat pe toți în boală! Și, cu cât se simțea mai neputincios din cauza stării sale jalnice, cu atât mânia înciudată punea stăpânire pe ființa lui.
La un moment dat, tocmai ajuns într-un capăt al satului, îi veni un gând de răzbunare care îl cutremură și pe el. Își privi mâinile surâzând malefic și făcu să-i iasă la iveală, în dreptul unghiilor murdare, gheare năprasnice, tari ca oțelul.
- Da! O să vă învăț eu minte! Credeți că dacă acum sunt cum sunt veți putea scăpa?! Biete ființe umane!... Jalnice!... Puse pe căpătuială!... Pline de invidie, de răutate!... Orgolioase!... Pretențioase!... Mincinoase!... Lașe!... Puturoase!...
Simțea că se sugrumă în căldura nopții cu toată ura aceea care-i ieșea din gâtlej. Se întoarse din nou spre sat și porni de-a lungul ulițelor. Se oprea ca un tâlhar în dreptul fiecărei porți și scrijelea cu ghearele pe ele câte o cruce, aruncând și blestemul:
- Veți muri!... Veți muri!... Veți muri!... – până ce traversă iarăși satul.
După fiecare astfel de ispravă se auzea în noapte un chicot de satisfacție:
- Hi, hi, hi!
Când ajunse la ultima casă mai privi o dată în susul uliței frecându-și mâinile mulțumit, apoi dus a fost…
A doua zi, duminică, sătenii se treziră dis-de-dimineață, ca de obicei, însă azi nu se mai pregăteau de muncă, ci de sărbătoare, de mers la biserică. Puneau pe ei cele mai bune lucruri pe care le aveau. Femeile basmale negre, bărbații coloape de paie. Toți aveau cămăși înflorate, brâie, cingători sau chimire, femeile fuste, bărbații ițari. În picioare nu mai aveau opinci, doar sandale, unii pantofi negri de lac.
Ieșiți din case și gata să încuie porțile după ei, văzură însemnul. Apoi, fără tăgadă, fiecăruia începu să-i sune în urechi blestemul: „Vei muri!...”, „ Vei muri!...”, „Vei muri!...”
I-a cuprins panica. Ar fi vrut să se întoarcă în casele lor, să se ascundă, dar ce să facă întrânsele singuri, cu ecoul acela țiuitor în cap… Și-au mers la biserică.
Aici, în curtea bisericii, era ca un zumzet continuu, așa își povesteau toți, în șoaptă, pățania.
- Și la mine pe poartă la fel, același semn!... Și la mine în cap tot așa, aceeași spusă!... Mare nenorocire s-a abătut pe capu’ nostru!...
Când isteria părea să devină colectivă, apăru și popa. Toată lumea s-a întors tăcută spre el. Părintele știa și el despre ce este vorba și părea la fel de derutat ca toți ceilalți. Numai că se pomeni zâmbind larg și cu mâinile ridicându-i-se către cer. Nu înțelese ce i se întâmplă, că vocea începu să-i turuie, tot fără voia lui:
- Fiți liniștiți, oameni buni!... Ce atâta zdroabă pe voi!... Că vom muri? Dar ăsta e singurul fapt despre care nu ar trebui să ne amintească nimeni... Ha!... Ha!... Ha!...  Veniți înăutru să vă țin o slujbă pentru ferirea de blesteme, apoi să ne rugăm și să spunem împreună un „Tatăl nostru”!...
Oamenii își făceau cruci mari intrând de-a valama în biserică. În câteva clipe satul părea pustiu. Cu numai câteva minute înainte de dogoarea soarelui de amiază dinspre biserică se auzeau rugile împreunate ale păcătășilor. Tot atunci, undeva între cer și pământ, a mai crăpat un drac de afurisenie… Rămășițele lui au căzut peste o livadă care nu a mai prins rod, făcându-i pe bieții gospospodari să se întrebe cum, de ce și de unde o asemenea nenorocire s-a abătut din senin peste pomii lor, care ar fi scos o vreme, din când în când, un șuierături prelungi:
- Hi, hi, hi!
- Ha, ha, ha!
Doamne, ferește-ne să fim prea des câmpul de bătălie, dar mai ales bătălia însăși dintre Bine și Rău!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu