joi, 4 aprilie 2013

Ionesco, Eugène, născut Eugen Ionescu (26.11.1909- 28.03.1994)




În 1994 urma să se desfășoare ultimul (cred) campionat mondial de fotbal în care România era implicată cu reprezentativa națională. 
Țara noastră și Bulgaria căutau soluții privind litigiul din Marea Neagră. 
Fondul Monetar Internațional impunea guvernului Memorandumul privind politica economică. 
Ion Iliescu își promova online autobiografia. Traian Băsescu participa la întâlnirea festivă cu colegii de promoţie de la Academie. 
Se ratifica Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și se promulgau legile privind televiziunea română și privind arborarea drapelului României.







Cine și cum să mai fi băgat de seamă că la Paris, pe 28.03.1994 se stingea din viață Eugen Ionescu?










S-a stabilit în Franța după al doilea război mondial și valurile succesive de dictatură din țară.Până atunci absolvise cursurile liceale la Craiova, pe cele ale Facultății de Litere din București, fusese bursier și doctorand la Paris cu teza „Tema morții și a păcatului în poezia franceză” și publicase poezii (1928) în revista lui Tudor Arghezi „Bilete de papagal”. Critica vremii l-a plasat cu volumul de debut „Elegii pentru ființe mici” (1931), ca sensibilitate și expresivitate, alături de Tudor Arghezi și Rainer Maria Rilke. A mai colaborat cu articole și eseuri la revistele „Viața literară”, „Fapta”, „Facla” sau „Zodiac”. În 1934 a publicat paradoxalul eseu „Nu”, care contestă cu vervă și sarcasm talentul și valoarea unor autori români. Debutul eseistic i-a fost răsplătit, în același an, cu Premiul Fundațiilor Regale. Îi cunoaște pe și rămâne prieten pe viață cu Mircea Eliade și Emil Cioran. Până la conflictul mondial mai publică în țară, tot în manieră iconoclastă, „Hugoliada sau Viața grotească și tragică a lui Victor Hugo” - biografie anecdotică, dar și o temeinică decompoziție a mitologiei și grandilocvenței romantice.
La Paris a dobândit notorietate ca unul dintre întemeietorii teatrului absurdului. „Cântăreața cheală”, „Lecția”, „Scaunele”, „Regele moare”, „Rinocerii” au rămas ca simboluri-cheie ale operei dramatice într-o epocă dominată de demisii morale, inconsistență, convalescență postbelică și conflicte mocnind.

Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, îi prezintă în 1966, pentru prima dată, piesa „Setea și Foamea”, iar mai apoi piesa „Regele moare”. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție. Aceasta după ce, în 1966 și în 1969, i se decernează Premiul Societății Autorilor de Teatru, respectiv Marele Premiu Național al Franței pentru Teatru.
A mai primit Marele Premiu de Stat pentru literatură europeană (Austria, 1970) și Jerusalim Prize (Israel, 1973).
Este înmormântat în cimitirul parizian Montparnasse.


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu