miercuri, 3 aprilie 2013

Leonardo da Vinci (15.04.1452 - 02.05.1519) - „saper vedere” (să știi să vezi)


Să te încumeți a vorbi despre Leonardo da Vinci, chiar sub pretextul unei aniversări in memoriam, este un risc asumat pentru că, inevitabil, nu ai cum surprinde, cuprinde și sistematiza într-un eseu, fără a simplifica și a trimite în derizoriu genialitatea pictorului, desenatorului, arhitectului, inginerului italian care întruchipează, poate mai mult decât oricine, descătușarea umanistă a Renașterii. „Saper vedere” (să știi să vezi) este drumul ce și l-a deschis Leonardo către cunoașterea lumii, către cunoaștere în general. Toate percepțiile, inteligența, puterea de înțelegere și asimilare, imaginația creatoare, în concepția sa țin de modul în care știm să privim din noi în afară prin fereastra uimitoare oferită de simțul vizual („ochiul se lasă mai puțin înșelat decât celelalte simțuri”).
Cu riscul de a mă expune unor critici mai mult sau mai puțin vehemente, aici voi aminti câte puțin (după o schemă deja clasică) despre pictură, desen, sculptură, arhitectură la da Vinci, despre știință și artă consemnate în caietele sale și despre omul de știință și artistul Leonardo da Vinci.
Viziunea lui Leonardo despre pictură a fost selectată din manuscrise de Melzi, în 1519, într-un „Tratat de pictură” („Trattato della pittura”) și evidențiază că maestrul Renașterii voia să demonstreze nu doar că pictura are întâietate în fața celorlalte arte, ci și că pictura este o știință pentru că „ea este singura care imită toate fenomenele din natură”. Moștenirea lăsată de Leonardo în pictură nu este mare ca întindere. Șaptesprezece dintre picturi au rezistat timpului și-i pot fi atribuite cu certitudine; parte din ele sunt neterminate, iar două ne-au parvenit prin reproduceri („Bătălia de la Anghiari” și „Leda”). Suficient însă cât să i se atribuie meritul de părinte al Renașterii (în „Viețile celor mai însemnați arhitecți, pictori și sculptori italieni” - Giorgio Vasari, 1550, 1568) și deplină recunoaștere din partea lui Paul Rubens, Johan Wolfgang Goethe sau Eugène Delacroix, extaziați de „Botezul lui Hristos” (cca 1472 - 1475), „Madonna Benois” (1475 - 1478), „Portretul Ginevrei de' Benci (cca 1480), „Sfântul Ieronom” (1840, neterminată), „Adorația magilor” (1481, neterminată) sau de „Fecioara între stânci” (1483 - 1486). Cele mai fascinante dintre toate par a rămâne „Cina cea de taină” (1495 - 1498) și „Mona Lisa” (1500 - 1506). 
Lui Leonardo i s-a atribuit discutabil, pornind de la un minunat desen în care artistul tratează tema „capete de generali”, un mic grup statuar din marmură și ghips cu această temă și aparținând discipolilor lui Verrocchio. Cum însă calitatea modestă a acestora îndreptățește numeroasele obiecții, se marșează pe mențiunea lui Vasari potrivit căreia capetele de femei și de copii realizate cu adevărat de Leonardo din păcate s-ar fi pierdut. Schițele pentru sculpturi descoperite în 1965 și așa-numitele „Codice Madrid” dau ca cert faptul că da Vinci a avut două proiecte sculpturale, nerealizate, o statuie ecvestră dedicată lui Francesco Sforza la care a lucrat între anii 1489 și 1494 și un monument închinat mareșalului Trivulzio de care s-a ocupat între anii 1489 și 1494.
Tot din caiete reiese preocuparea ce a a avut-o Leonardo da Vinci pentru arhitectură. Desenele pentru clădiri laice - precum palatul unui nobil milanez (cca 1490), vila guvernatorului francez din Milano (1507 - 1508), palatul Medici din Florența (1515) și mai ales palatul și grădina Romorantin din Franța (desene în creion, 1517 - 1519) - vădesc fără dubiu acest lucru.
Aplecarea lui Leonardo către domeniile artei și științei, reflectată în scrierile sale de anvergură dintre anii 1490 - 1495, evidențiază proiecte uluitoare precum tratatul de pictură ca și cel de arhitectură, dar și o carte despre bazele mecanicii, alta despre anatomia omului. De fapt, este vorba despre o adevărată „cosmologie a vizibilului” pentru că are în atenție și aspecte esențiale din geofizică, botanică, hidrologie, aerologie, opunând cunoașterii speculative adevărurile incontestabile derivate din simțuri, prin „saper vedere”.
Se poate spune că întreaga gnoseologie modernă are rădăcinile în Renaștere, că Leonardo da Vinci, ca reprezentant de seamă al acesteia, are rolul lui de mare însemnătate. Pornind de la credința că menirea artistului este să transmită informații inteligibile, adevărate și precise, dobândite în primul rând prin observație vizuală, Leonardo răstoarnă analogia prin care îndeletnicirea artistului face parte din creația divină, considerând arta ca un mijloc de înțelegere a creației divine, știința picturii făcând posibil ca „mintea pictorului să devină o copie a minții divine pentru că posedă libertatea de a crea felurite animale, plante, fructe, peisaje, așezări, ruine sau locuri ce-ți pot da fiori”. Tot el a spus că pictura este o poezie văzută.
                                                             
Sonet de Leonardo da Vinci (traducere de C.D. Zeletin)

Respectă astea pentru sănătate:
cinezi puţin. Mănânci când foamea-i dură.
Să mesteci bine, să nu bagi în gură
decât uşoare şi fireşti bucate.
Fugi de furii, de aer ce stricat e,
fii sceptic de a leacurilor cură;
să nu dormi la amiazi, căci e tortură,
iar după prânz nu sta adus pe spate.
În vin puţin dar dens să-ţi stea râvnirea;
nu-l bea pe gol stomac şi nu-ntre mese;
nu-ntârzia nici nu-ţi grăbi ieşirea.
Cergi când te culci uşor să te apese,
nu faţa-n sus, nu barba-n piept: strici firea,
iar cu mişcarea să nu faci excese.
Fă din odihnă şi din zâmbet rege.
Fugi de desfrâu. Dieta fie-ţi lege.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

poezii photo 13705172_1231808203518884_1212893254_n_zpsh9xa712a.jpg