miercuri, 3 aprilie 2013

Immanuel Kant (22.04.1724 - 12.02.1804): „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”


Unul dintre cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor, cel mai important gânditor al iluminismului german, deschizător al unei ere noi în gândirea filosofică, Immanuel Kant a lăsat în teoria cunoașterii, în etică și în estetică o operă extinsă și sistematică care întruchipează și excede tendințele raționalismului lui René Descartes și empirismului lui Francisc Bacon.
A fost un om scund (150 de cm), avea pieptul deformat, sănătatea fragilă, obligat să țină un regim strict. Era atât de ordonat și de punctual încât oamenii își potriveau ceasurile după momentele în care începea el plimbările zilnice, pe „Aleea Filosofului” (pe care se spune că și le-ar fi întrerupt pentru câteva zile marcat fiind de lectura operei lui Rousseau, „Émile”).

După ce din școală s-a atașat de gândirea clasicilor latini, între care l-a adorat pe Lucretius - poetul naturii -, s-a entuziasmat și și-a însușit raționalismul științific întruchipat de Sir Isaac Newton, tânărul Kant a impresionat cu trei dizertații în temeiul cărora a obținut postul de „privatdozent” (lector) al Universității orașului Arnsdorf (1755): „De Igne” (Despre foc) - în care susținea că toate corpurile se influențează reciproc prin intermediul unei materii elastice, subtile și răspândite uniform ce constituie substanța de bază a căldurii și a luminii -, „Monologia physica” - care punea în contrast metodele newtoniene de gândire și cele ale lui Gottfried Wilhelm Leibniz (promovate atunci în universitățile germane la modul exagerat raționalist, abstract și definitiv) - și „Principiorum Primorum Cognitionis Metaphysicae Nova Dilucidat” - despre primele principii ale metafizicii, între care cel al rațiunii suficiente (care, potrivit formulării susținătorului lui Leibniz, Christian Wolff, pentru toate lucrurile există mai degrabă o rațiune suficientă de a exista, decât de a nu exista). La această universitate a ținut, timp de 15 ani, cursuri de fizică și matematică, dar și de logică, metafizică și filosofie morală într-un stil cu totul diferit decât al cărților sale: cu umor, alert, pigmentat cu exemple din literatură, geografie, memorii de călătorie.
Începând cu anii 1760 critica lui Kant asupra sistemului de gândire promovat de Leibnitz, Wolff și Baumgarten - acela că filosofia ar trebui să aibă ca model matematica și ca scop construirea unui lanț de adevăruri demonstrate, bazate pe premise evidente prin ele însele - devine tot mai evidentă și mai fermă, opțiunea sa în favoarea viziunii științifice a lui Newton și a filosofiei morale a lui Jean-Jacques Rousseau ne mai fiind disimulată. În anul 1763 le atacă metodele în eseul „Versuch den Begriff der negativen Grössen in die Weltweisheit ein-zuführen” (Încercare de introducere a conceptului de mărimi negative în filosofie) afirmând că opoziția fizică, așa cum apare ea în orice lucru/fenomen, nu poate fi redusă la o contradicție logică în care același predicat este acceptat și respins în același timp, reducând astfel inutil cauzalitatea logică dintre antecedent și consecință. În același an aduce critici conceptului leibnizian de „ființă”, afirmând că este fals așa-zisul argument ontologic care ar dovedi existența lui Dumnezeu doar prin logică, confundând afirmațiile existențiale cu cele atributive (existența nefiind un predicat al atribuirii) - în eseul „Der einzing mögliche Beweisgrund zu einer Demonstration des Daseyns Gottes” (Unicul argument posibil ca sprijin pentru demonstrarea existenței lui Dumnezeu). Iar în anul imediat următor Kant le contrapune viziunea sa în lucrarea „Untersuchunng über die Deutlinchkeit der Grundsӓtze der natürlichen der Grundsӓtze der natürkichen Theologie und Moral” (Cercetare asupra caracterului distinct al principiilor fundamentale ale teologiei naturale și moralei) susținând că filosofia trebuie să înceapă de la concepte deja date „determinate însă neclar sau insuficient”, astfel ca filosofii să nu mai poată porni la drumul lor cu definiții care îi închid apoi într-un cerc de cuvinte; filosofia, pentru a nu deveni găunoasă și falsă, nu poate, precum matematica, să funcționeze sistemic fără analize clarificatoare, fără ordine morală.
Din 1770, după ani chinuitori de așteptări, Kant primește Catedra de logică și metafizică a Universității din Königsberg (ca „professor ordinarius”) cu dizertația inaugurală „De Mundi Sensibilis atque Intelligibilis Forma et Principiis: Disertatio” (Despre forma și principiile lumii sensibile și ale celei inteligibile. Dizertație) în care, într-o interpretare cu totul diferită față Leibniz privind distincția dintre simțuri (care nu sunt, ca la Leibniz, o formă confuză de gândire, ci o sursă de cunoaștere de sine stătătoare) și înțelegere (care la oameni pornește de la pre-cunoașterea și re-cunoașterea unor concepte descriptive pure - precum „posibilitatea”, „existența”, „necesitatea”, „substanța”, „cauzalitatea” - care le furnizează „măsura comună a tuturor lucrurilor reale”), explicitează dualismul implicit al viselor.

„Kritik der reiner Vernunft” (Critica rațiunii pure), scrisă în patru din lunile anului 1781, a fost rezultatul a zece ani de gândire și meditație. Urmând exemplul scrierilor filosofice ale timpului său (pline de clișee tehnice, de împărțiri artificiale și schematice cu pretenții de „complet și definitiv”), Kant a realizat prin această lucrare (dar și prin celelalte două Critici ce i-au urmat) un schelet artificial, rigid și greoi de la prima pagină, o scriere respingătoare, dificilă, obscură. Autorul era conștient de asta (în 1783, pentru a corecta interpretările greșite ale intențiilor din lucrare, scrie „Prolegomena zu einer jeden künftigen Methaphisik die als Wissenschaft wird auftreten können” (Prolegomene la orice metafizică viitoare, iar în 1787 publică o a doua ediție, revizuită, a primei „critici”), dar și de valoarea ideilor pe care le-a lansat - explicase aplicarea ideilor principiilor a priori ale minții și demonstrase că obiectele lumii înconjurătoare se conformează în privința cunoașterii minții și nu invers. 
„Kritik der parktischen Vernunft” (Critica rațiunii practice) Kant a scris-o în 1788 cu intenția de a fi o carte standard pentru doctrina sa etică. A uzat de aceeași structură ca și în prima Critică - „Doctrina elementelor” (cu o „Analitică” și o „Dialectică”) și „Metodologia” - numai că aceasta este mai scurtă și mai puțin complicată.
În 1790 apare „Kritik der Urteilskraft” (Critica facultății de judecare), poate cea mai originală și mai instructivă dintre lucrările sale. Are două părți: „Critica judecății estetice” (judecăți care prin „intenționalitate estetică” atribuie frumuseți unui lucru) și „Critica judecății teologice” (teologia fiind reprezentată în natură de existența în corpurilor organice a lucrurilor, ca părți ce se constituie în mijloace și scopuri existențiale reciproce).
Lumea și gândirea filosofică prin Kant a dobândit o dimensiune considerabilă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu