luni, 1 aprilie 2013

O perspectivă asupra culturii și civilizației


Știința nu este singurul punct de sprijin și reper orientativ al omului modern în lumea sa materială. Cultura și cilizația sunt alte două certitudini care îl întăresc și îl ghidează în aventura sa pe acest pământ.
Cultura reprezintă un întreg complex ce include cunoștințe, convingeri, artă, morală, lege, obiceiuri cât și alte capacități și obișnuințe dobândite de om ca membru al societății; reprezintă un sistem istoric, determinat de modul de viață ce tinde sa fie împărtășit de toți membrii unui grup; include limbajul grupului, tradițiile, obiceiurile și instituțiile, inclusiv ideile motivatoare, convingerile și valorile, împreună cu implementarea în instrumentele materiale si artefactele; elementele culturale pot trece liber dintr-un subsistem social în altul prin „difuziune culturală”, iar granița generată de diferența dintre un subsistem și altul face posibil studiul sistemic . Civilizația face referire la totalitatea caracteristicilor afișate în viața unei comunități, într-o perioadă istorică (cum ar fi „civilizația greacă din timpul lui Pericle”); Termenul de civilizație poate fi folosit pentru a ne referi și la achizițiile celei mai avansate populații. Astfel, civilizatia apare ca un factor de progres, iar cultura ca factor de stabilitate[1].
Științei i-a fost imposibil să fixeze și să delimiteze cultura și civilizația în niște definiții adecvate, dar și să deslușească ansamblul raporturilor în care acestea se află.
Dar, omului, în viața curentă, nu i-au fost niciodată imperios necesare toate definițiile, demonstrațiile, dovezile și argumentele științei, mai ales pentru lucrurile și fenomenele pe care le poate cunoaște intuitiv ori experimental.
Omul știe oricum că, dacă un semen al său, sau el însuși, poate face aprecieri valorice, poate să aibă comportamente și atitudini adecvate în orice circumstanță, poate să invoce argumente științifice, ori artistice în prezentările sale, poate ca acțiunile să le planifice și dacă le desfășoară riguros, eficient și justificat, atunci este dotat cultural. La nivel comun cultura înseamnă cunoștințe numeroase și diverse. De aceea omul simplu distinge, fără dificultate, starea de cunoaștere, pe care o identifică imediat a fi cultură, și starea de ignoranță, pe care o identifică cu incultura.
Cum știe, la fel de bine, că barajul unei hidrocentrale, autostrăzile pe care circulă, orașul în care își are reședința, metropolele lumii cu edificiile lor, firmele, exponatele unor târguri sunt, separat sau împreună, dovezi ale civilizației în care trăiește. Știe și că ruinele unei cetăți, artefactele, cărțile vechi, Marele Zid chinezesc, exponatele din muzee aparțin unor civilizații anterioare.
Ce-i pasă lui de părerea UNESCO despre cultură, pe care aceasta o exprimă ca „o serie de caracteristici distincte ale unei societăți sau unei comunități, în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali”. Sau, de una din multiplele definiții de dicționar care prezintă cultura ca „moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație specifice, cum sunt gesturile, ori cuvintele, scrisul și artele, mass media (presa, radioul, televiziunea), media interactive (telefon, internet, etc)… așa cum, de altfel, se transmit și gesturile, ritualurile, cunoștințele teoretice, normele abstracte, religie”. Că „ea poate fi însușită prin diverse forme ale memoriei subiective (reflexe, cuvinte, imagini), dar și prin intermediul memoriei obiective (obiecte, peisaje, cărți, numere, reguli).” (Wikipedia).
Și totuși, cât de mult pierde dacă nu află că celebrul Miguel de Unamuno y Jugo[2] (la care face referire aproape fiecare articol/comentariu despre cultură), adresându-se participanților la dezbaterea intitulată „Viitorul culturii” (organizată la Madrid, de către Liga Natiunilor), a declarat că, după 40 de ani de profesorat, nu știe ce este cultura. Șocant, desigur, dar cât de autentic! El a avut de spus, prin această declarație, că, evident, cultura este un fenomen social foarte complex (nu în sensul sociologic al conceptului de fenomen social),  aproape imposibil de prins într-o definiție stricto sensu.
El, omul, nu știe și nu îl interesează că încercările de a defini cultura după schema logică clasică – prin gen proxim și diferență specifică (preocupare, oricum, nu mai veche de secolul al XIX-lea) –, s-au dovedit, dacă nu imposibile, cu siguranță unilaterale. Cele 163 de definiții, din aproape 300 înregistrate într-o analiză întreprinsă de americanii Alfred L. Kroeber și Clyde Kluckhohn[3], în 1952, „vin să probeze, prin varietatea lor, dificultatea circumscrierii sintetice într-o însumare de trasături ale culturii congruente, necesare și suficiente”[4].
Nu a dat roade nici încercarea de a se porni de la sensul originar al termenului. Este adevărat că termenul cultură provine din latinescul cultura, culturae, numai că în antichitate romanii foloseau acest termen, cel mai adesea, în înțelesul originar, de cultivare a pământului, de acțiune transformatoare a naturii, sens care, în multe limbi romanice, s-a perpetuat până astăzi.
Înțelesul celălalt al culturii, cultura animi, opus lui cultura agri (sau agrorum), ca educație în sens larg, a spiritului îndeosebi (înțeles provenind din mediile intelectuale ale Romei antice), este și el prezent printre semnificațiile uzuale actuale ale culturii, fără însă a oferi, nici el, o perspectivă satisfăcătoare și operațională din punct de vedere epistemologic.
În „American Heritage Dictionary” cultura este definită ca fiind „totalitatea credințelor, valorilor, comportamentelor, instituțiilor și alte rezultate ale gândirii și muncii umane, ce sunt transmise social în cadrul unei colectivități”.
După Geert Hofstede[5], cercetător avizat al cercetării în domeniul culturilor naționale și internaționale definește cultura ca fiind „o programare mentală colectivă care diferențiază membrii unui grup sau unei anumite categorii sociale de membrii altor grupuri sau categorii sociale”.
În epoca modernă, cele mai importante contribuții la studiul culturii le-au adus etnologia (și/sau/etnografia), antropologia culturală, sociologia culturii și istoria. Iată în ce constă punctul lor de vedere asupra culturii.
Prezentăm aici o sinteză a acestor domenii care abordează cultura, adaptată după articolul inserat de Victor Petrescu[6] pe Internet.
Sociologia culturii, ca ramură a sociologiei generale, analizează raporturile dintre societate, ca sistem social global (în termenii sociologiei) și cultură, ca subsistem al acesteia, din perspectiva condiționarii sociale și funcției sociale a culturii. Sociologii abordează cultura ca ansamblu de valori materiale și spirituale, de instituții, obiceiuri, norme, tradiții – toate ca expresie a modului de trai și calității vieții; analizează raportul dintre cultură și civilizație, mai ales din perspectiva condiționării lor reciproce și sistemul culturii naționale, cultura folclorică, cultura înaltă, cultura de masă, structura internă a culturii. Toate acestea sunt privite oarecum explicativ-constatativ, atemporal, aspațial, funcțional-cauzal. Este vorba de rolul culturii în procesul socializării indivizilor, în acțiunea de organizare, conducere, control și în dinamica socială.
Antropologia culturală este o disciplină particulară despre cultură, specifică unor comunități etnice determinate. Ea nu se ocupă de etos în general, ci pune accentul pe tipurile culturale ale diferitelor comunități etnice întruchipate în moduri de trai (ca un ansamblu de fapte de cultură și civilizație), în care cunoașterea, acțiunea, valoarea culturală și faptul de civilizație, sensul cognitiv și cel etic sunt abordate în unitatea lor originară. Antropologii fac distincție între cultura materială și cea simbolică nu doar pentru că fiecare reflectă tipuri diferite de activitate umană, ci, mai ales, pentru că ele alcătuiesc corpusuri de date diferite, care cer diferite metodologii. În definițiile culturii ce vin dinspre antropologie sunt evidențiate trei componente importante: valorile (circumscrise ideilor culturale cu importanță/semnificație în viață), normele (care trimit la aspectele comportamentale și atitudinale induse de reguli culturale specifice) și artefactele (lucruri sau părți ale culturii materiale derivate din valori și norme). Antropologia culturalistă (culturală) din mediile anglo-americane, mai ales cea din prima jumătate a secolului XX, tinde să substituie complet conceptul de cultură celui de societate, transformând-o, în același timp, în obiect de analiză a modelelor comportamentale, nu a comportamentului însuși. O anumită idealizare, ca și supraevaluarea unității caracteristicilor culturale în dauna diversității acestora, face ca acest curent să propună mai degrabă o ficțiune teoretică, despre un model ideal de cultură, decât o construcție aptă să-i descrie mecanismele și funcționarea. Este vorba aici de o antropologie culturală holistă si universalistă, adică de o încercare de a explica părți prin întreg și de a aplica același cadru conceptual pentru orice fel de societate și cultură. Azi antropologii[7] și-au concentrat cercetările asupra studiului culturii. Majoritatea resping identificarea culturii cu bunurile de consum și noțiunea unei culturi cu granițe, stratificată, deci implicit și pe cea de subcultură. În locul ei, se propune modelul unei rețele complexe de pattern-uri variabile, care leagă oamenii aflați în poziții diferite sau formațiile sociale aflate pe scări diferite. Potrivit acestei idei, fiecare grup își poate construi o identitate culturală proprie (cultură folk, cultură populară, cultură națională). Un sistem cultural (sau, mai simplu spus, o cultură) poate fi considerat ca făcând parte dintr-un sistem social ierarhic, similar unui sistem economic, politic sau juridic.
Foarte aproape de antropologia culturală se află etnologia. Despre etnologie se poate spune că este etnografia ajunsă la maturitate. Ea se ocupă de studiul comportamentului uman în funcție de mediu, habitat, populație, obiceiuri, etc. Etnologia pune în evidență, adesea, specificul cultural al unei colectivități, fapt pentru care este privită și ca o ramură a istoriei. Autorul american L.L. Largness arată, de exemplu, că, pentru etnologie cultura „este acel întreg complex care include cunoașterea, credința, arta, morala, legea, obiceiul și alte capacități și deprinderi dobândite de om în calitate de membru al societății”.
În ceea ce privește punctul de vedere al istoriei asupra culturii se impun câteva precizări. Termenul „istorie” are aici înțelesul de disciplină de cunoaștere, de știință. Din perspectiva acestei accepțiuni, istoria studiază trecutul societății în general, al diferitelor popoare, în particular, sau al unor domenii ale societății (istoriile de ramură). Istoria este, cum arăta Cătalin Zamfir, „o știință care se ocupă de dinamica temporală a unor obiecte individuale”. Ca atare, istoria privește cultura ca o dimensiune a societății, ca un element component al acesteia. Însă, modul cum este privit acest raport ține de modelul explicativ adoptat de istorie: comprehensiv, cauzal, sistemic, etc. Spre deosebire de alte discipline, istoria caută să particularizeze fenomenul cultural pe diverse popoare sau arii geografice, să-l încadreze în timp și să-l reconstituie în manifestările sale, „povestindu-ne”, astfel, despre „cultura Egiptului antic”, despre „cultura Greciei antice”, despre „cultura românească în epoca modernă” ș.a.m.d. Ea greșește periodizând și delimitând cultura pe criterii ex-culturale, precum cele politice. Pentru perioada „străveche și veche” a omenirii (expresia aparține tot istoricilor), termenul de cultură desemnează totalitatea elementelor specifice vieții materiale și spirituale sesizabile pe cale arheologică. Din acest considerent întâlnim în cărțile de istorie expresii de felul „cultura Hamangia”, „cultura Cucuteni”, „cultura Turdaș”, etc. Dar, este și acesta un punct de vedere asupra culturii.
S-a încercat și soluția instituirii unei discipline integratoare, care să adune la un loc explicațiile pozitiviste parțiale și o viziune mai generală despre cultură: culturologia. Prin asta, de fapt, unor explicații pozitiviste parțiale i se oferea, ca soluție, un pozitivism mai general. De aici a mai fost necesar încă un pas, ca să se ajungă la filosofia culturii.
Reflecțiile asupra culturii dinspre filosofie sunt vechi, dar nu putem vorbi despre o ramură a filosofiei care să aibă ca obiect de cercetare cultura, decât de pe la începutul secolului XX. În România, primul curs de filosofia culturii, intitulat „Introducere în știința culturii”, a fost susținut de Tudor Vianu, în anul universitar 1929-1930, la Facultatea de filosofie și litere din București. Este de menționat aici și rolul lui Lucian Blaga în abordarea filosofică a culturii; în viziunea sa „om-cultură-istorie” constituie o unitate inseparabilă.
Reflectând asupra materialului despre cultură al diverselor științe, filosofia culturii face trecerea de la viziunile restrânse sau reducționiste, la generalizări maxime și la o viziune integratoare și sintetizatoare. Spre deosebire de aceste „alte discipline”, filosofia culturii se ocupă de definirea conceptului de cultură inclusiv din perspectivă genetică, structurală și funcțională. Ea dă răspunsuri la întrebări de genul: Ce este cultura sub raportul originii sale? Care sunt momentele constitutive ale culturii, dar componentele sale fundamentale? În ce raport se află cultura cu realități conexe, precum societatea, omul, civilizația, tehnologia, știința?
Filosofia culturii își întemeiază cercetarea și pe concluzii din axiologie și din filosofia istoriei. Dacă axiologia studiază valorile în general, filosofia culturii studiază acel tip de acțiune umană (culturală), în sau prin care se creează valori; altfel spus, vizează, pe de o parte, acel act subiectiv (spiritual) prin care gândim un obiect în sfera unei valori și, pe de altă parte, acel act obiectiv prin care introducem efectiv un obiect în sfera valorilor (actul prin care creăm bunuri culturale). Apropierea filosofiei culturii de filosofia istoriei, de antropologie mai ales, este, de asemenea, evidentă. Am putea spune, forțând puțin lucrurile, că istoria omenirii nu este altceva decât istoria culturii și civilizației, omul devenind OM din momentul în care a produs cultură. Filosofia culturii abordează căile filosofiei istoriei (oferite de gnoseologia, epistemologia, ontologia și teleologia istoriei), dar, în aceste incursiuni, tratează cultura doar ca pe unul dintre multiplele domenii posibile ale umanului și o scoate din malaxorul general al istoriei; ba, mai mult, insistă că, de-a lungul timpului, inovația și difuziunea culturală au pus necontenit în mișcare omenirea. Filosofii culturii au marșat până la a atribui culturii rangul de suflet al omenirii. „Ea este totul; când cultura moare, istoria omenirii este în pragul sfârșitului”, spune Oswald Spengler (1914)[8].
 Sau, poate cineva crede că omul contemporan dă atenție acelor autori care susțin că domeniului civilizației i-ar aparține toate cuceririle și bunurile tehnico-materiale, „cultura materială”? Sau, că atenția lui s-ar îndrepta asupra acelora care susțin că termenul „civilizație'' se referă la diverse stări ale societății, mai exact la formele elevate de organizare a societății? Că Vasile Voiculescu a afirmat „cultura e vie, pe când civilizația fără cultură duce la moarte[9]”. Ce să facă el, omul modern, cu opinia potrivit căreia „civilizația, raportată la cultură, desemnează cultura conștientă de rosturile și valorile ei”?
Ar trebui, totuși, să știe cel puțin că, etimologic, termenul „civilizație” derivă din latina clasică unde adjectivul civilis și substantivul civilitas desemnează calitățile generale ale cetățeanului (civis) în relațiile cu ceilalți cetățeni: polițetea, amabilitatea, bunul simț. La greci și romani condiția de cetățean era sinonimă cu comportamentul civilizat. Propriul lor stadiu de organizare socială îl considerau modelul perfect și suprem al umanității. Tot ceea ce era în afara lumii lor era identificat cu „barbaria”, stadiu inferior în raport cu lumea lor civilizată.
Cuvântul civilizație, ne spune Al. Tănase[10] în lucrarea sa „Introducere în filosofia culturii”, a apărut pe la 1766 și a fost introdus în circulație de raționaliștii secolului al XVIII-lea, în primul rând de Voltaire și enciclopediștii francezi, pentru a desemna „vremurile noi” în raport cu „epocile întunecate” anterioare (evident, feudalismul). Polisemantismul cuvântului „civilizație” s-a păstrat până în vremurile noastre. În timp ce unii autori recunosc ca îndreptățit numai termenul de „civilizație'', alții manifestă preferință pentru termenul „cultură”, atunci când desemnează ansamblul vieții materiale și spirituale. Iată, de exemplu, Kultur din limba germană corespunde în mare măsură cu civilisation din limba franceză, iar culture din scrierile etnografilor și antropologilor de limbă engleză corespunde cu înțelesul ce se conferă termenului „civilizație” din alte limbi.
Dincolo de aceste dificultăți de ordin semantic, o altă câtegorie de dificultăți ține de ceea ce efectiv desemnează termenul „civilizație”. Aceste noi dificultăți se circumscriu întrebării: ce acțiuni și produse ale acțiunii umane trebuie să intre în sfera civilizației?
Iată ce spune Guizot[11] în acest sens: „Se poate spune că civilizația este ansamblul elementelor unei vieți sociale organizate, care au asigurat umanității preponderența sa asupra altor animale și stăpânirea pământului”. Civilizația, raportată la cultură, desemnează cultura conștientă de rosturile și valorile ei. Alteori, dimpotrivă, civilizația ar fi expresia decăderii culturii, este „moartea culturii”, cum spunea Spengler[12].
Cei mai mulți dintre autorii care s-au aplecat asupra relației cultură-civilizație au descifrat între ele un „raport” de tip matematic (cu numărător și numitor), sau o „relație” de tip logic sau algebric, R (x, y), unde R reprezintă relația, iar x și y sunt termenii relației, x antecesor (antecedent) și y succesor (succedent). Elementele care aparțin antecedentului formează domeniul de definiție al relației, iar cele care aparțin succesorului formează codomeniul relației (sau domeniul în care funcția/relația ia sau satisface valori). Diferența dintre autori se produce în momentul în care se pune problema de a stabili locul culturii, respectiv al civilizației, ca numărător sau ca numitor, ca antecesor sau ca succesor.
Concepțiile care situează cultura la „numărător”, respectiv ca antecesor, adică îi conferă acesteia întâietate și demnitate umană, sau rol determinant în raport cu civilizația, vin, îndeosebi, dinspre filosofie.
Așa se face că pentru O. Spengler, ca și pentru Chamberlain, cultura și civilizația sunt, două ramuri ale creației umane, dar raportul dintre ele este de fatală succesiune. După ce o cultură (sufletească, prin excelență) a atins în cele din urmă culmile de înflorire maximă, se transformă, sub imperiul unei fatalități inevitabile, în civilizație (materială, prin excelență). Civilizația ar constitui sfârșitul fatal al oricărei culturi, batrânețea sa, iarna sa. Creația tip civilizație este în „ordinea intereselor vitale, a securitatii și confortului”, pe când cultura este o „plăsmuire de natură metaforică și cu intenții revelatorii”. Ca atare, „cultura răspunde existenței umane întru mister și revelare, iar civilizația răspunde exigenței întru autoconservare și securitate. Între ele se cască, deci, o deosebire profundă de natură ontologică”, încheie cei doi.
N. Berdeaev[13], îndeosebi în cărțile „Der Sinn der Geschichte” (1925) și „Un nouveau Moyew-age” (1930), subliniază faptul că civilizația, ca fază finală a oricărei culturi, provine dintr-o sleire a forțelor spirituale ale omului (omenirii). Ceea ce caracterizează civilizația ar fi voința de viată, de a trăi, de a se bucura de plăcerile vieții, și, ca atare, în această etapă  omenirea ar avea ca preocupare dominantă organizarea practică a vieții.
Lucian Blaga[14] mută discuția cultură-civilizație pe alt plan, fără însă a schimba raportul dintre ele. Faptele de civilizație, în care include, printre altele, ordinea socială, „întocmirile materiale ale oamenilor, uneltele scornite în necurmata luptă cu materia, invențiile felurite întru sporirea confortului”, poartă și ele, la fel ca și creațiile culturale, o pecete stilistică. Lipsindu-le însă metaforicul, faptele de civilizație nu au destinația să reveleze un mister (revelația fiind posibilă doar prin mijloace metaforice). „Produsele de civilizație, spune Blaga, nu sunt judecate după criterii imanente lor, nici după virtutea lor revelatorie, ci după utilitatea lor în cadrul unei finalități pragmatice”. Dacă faptele de civilizație „poartă” un stil, o amprentă stilistică, acesta (aceasta) e un adaos, ceva ca un accesoriu, un ornament, ceva suplimentar. Iar acel „adaos”, vine dinspre cultură. „Dacă omul n-ar fi creator de cultură (ca o componentă a culturii, stilul are în adevăr o funcție constitutivă); ni se pare mai mult decât probabil, că civilizația ar fi cu totul străină de transfigurările stilului”, spune Blaga. Creația de civilizație este în „ordinea intereselor vitale, a securității și confortului”, pe când cultura este o „plăsmuire de natură metaforică și de intenții revelatorii”. Ca atare, „cultura răspunde existenței umane întru mister și revelare, iar civilizația răspunde existenței întru autoconservare și securitate. Între ele se cască deci o deosebire profundă, de natură ontologică”, încheie autorul.
Pentru Tudor Vianu[15] civilizația nu este decât o „cultură definită prin sfera ei”, o cultură parțială, axată pe valoarea tehnico-economică. „O țară în care admirăm civilizația – spune Vianu – este una care a produs numeroase bunuri tehnice și economice; niște ființe pe care le prețuim pentru civilizația lor sunt unele care știu să folosească viața într-o cât mai bună intuitie tehnică și economică”. Civilizația nu se opune culturii, spune Vianu, și, din acest punct de vedere, el se depărtează de o serie de gânditori (Spengler, Berdeaev, etc.); ea este numai unul dintre aspectele culturii.
O altă câtegorie de autori susțin că între cultură și civilizație nu poate fi un raport de fatală succesiune, nici de evoluție paralelă absolută, nici de subordonare sau incluziune, ci, mai degrabă, o relație de interacțiune. Iată cum a sintetizat această viziune Alexandru Tănase în lucrarea „Cultură și civilizație'' (1977)[16]:
a.       Cultura este un proces de umanizare a naturii, se constituie prin dialog activ cu lumea în urma unei acțiuni de individualizare, de personalizare. Accentul se pune pe dimensiunea interioară, pe trăire și învățare, pe exercitarea aptitudinilor și energiilor spirituale individuale; autorul actului cultural este individul (creator și receptor de valori).
b.      Civilizația nu este nici dincolo, nici dincoace de cultură, ci este un mod de a fi al culturii, „sensul activ și funcțional al culturii, domeniul acțiunii, eficacității și pozitivității”. În timp ce corelatele fundamentale ale culturii sunt natura și omul, ale civilizației sunt societatea și omul. „Cultura este rezultatul detașării omului de natură, având fața îndreptată spre subiect; civilizația este rezultatul inserției omului în societate și are fața îndreptată spre obiect”.
c.       Civilizația este prin excelență operă colectivă, cultura este, prin definiție, creație individuală, efort personal. Cultura presupune, ca geneză, o mișcare de la natural la subiectiv, de la social și obiectiv la individual și subiectiv, civilizația presupune o mișcare inversă, de la individual-subiectiv la social-obiectiv.
d.      Eforturile culturale individuale se condensează în valori, pe când eforturile civilizatoare se întruchipează în bunuri. Nu toate valorile devin automat bunuri, evident, dar toate bunurile (materiale) sunt, într-un fel sau altul, rezultatul realizării valorilor. Civilizația se naște și este rezultatul circulației și realizării valorilor.
e.       În planul individualității, al subiectivității, cultura este rezultatul educației, civilizația fiind sistemul, organizat și instituționalizat, al educației.
„Dacă civilizația este cultură in actu, integrată într-un sistem organizat de muncă, de trai și de gândire, rezultă că vigoarea, trăinicia unei civilizații depind de măsura în care o societate dată... își crează sisteme de organizare și instituții corespunzătoare, cu ajutorul cărora transformă valorile culturale în fapte de viață, adică în fapte de civilizație. Căci, în ultimă analiză, civilizația nu este decât societatea care și-a asimilat și integrat (...) valorile culturale care-i sunt necesare sau, din alt unghi de vedere, cultura pătrunsă în toate celulele vieții sociale”.
Poate nu știe, omul de azi, multe din toate acestea. Îi este însă suficient să știe doar faptul că știința îi poate aduce explicații asupra lucrurilor neînțelese, că, similar, cultura îi facilitează integrarea în mediu, că civilizația îi conferă un confort ambiental. Pentru el acestea sunt doar niște instrumente la care știe că are acces atunci când are nevoie. Trăiește cu ele îndeaproape și, pe cât îi sunt de vagi, pe atât îi sunt de „familiare”. Iar dacă are înclinații, curiozități sau nevoi de ordin intelectual, poate să îmbrățișeze unul sau altul dintre domeniile de cunoaștere, să se specializeze în ele. Și, mai simplu azi, le poate accesa de pe Internet.
Omul nu se simte pe deplin împlinit, cu oricâte certitudini s-ar înconjura și oricâte certitudini ar atinge. El intuiește că viața sa, privită în ansamblu, cu detașare este o incertitudine. Această intuiție îi vine din certitudinea iminentului sfârșit al vieții personale. Oricât și-ar suspenda această temere, sau, poate, tocmai pentru că își suspendă mereu această temere, omul nu-și poate stăpâni provocarea ce-i vine dinspre imaterial, dinspre metafizic. Sub acest aspect nici știința, nici cultura nu îi sunt de ajutor. El simte, inexorabil, nevoia de speranță, de mântuire. Iar acestea i le oferă, iluzoriu, numai credința. Cât de aproape și cât de departe este viziunea omului modern față de viziunea lui Unamuno de acum două secole!
Iată și alte citate celebre, așa cum le-a reținut Grigore Georgiu[17] în curstl său „Filosofia Culturii”:
„Prin cultură, existenţa se îmbogăţeşte cu cea mai profundă variantă a sa. Cultura este semnul vizibil, expresia, figura, trupul acestei variante. Cultura ţine deci mai strâns de definiţia omului decât conformaţia sa fizică sau cel puţin totaşa de strâns”. (Lucian Blaga).
„După cum frunza are două feţe: una strălucită, spre soare, alta mai întunecată, întoarsă spre pământ (dar foarte însemnată, fiindcă prin aceasta planta respirăşi se hrăneşte zilnic), tot aşa viaţa omenirii are două aspecte: unul teluric –civilizaţia, adică tehnica materială; altul ceresc – cultura, sau suma tuturor produselor sufleteşti, prin care omul caută să intre în echilibru cât mai deplin cu restul creaţiunii şi, în genere, cu universul moral care îl cuprinde. Amândouă aspectele acestea sunt inseparabile şi simultane, nu succesive, cum pretinde morfologia istorică a lui Spengler”. (Simion Mehedinţi).
„Pentru prima oară în decursul istoriei omul se raportează numai la sine pe acest Pământ ...Astăzi trăim într-o lume atât de complet transformată de om, încât peste tot întâlnim structuri create de om, ne întâlnim, într-o măsură anumită, mereu cu noi înşine”. (Werner Heisenberg).
„Diversitatea culturilor umane se află înapoia noastră, în jurul nostru şi în faţa noastră”. (Claude Levi-Strauss).

„În mod firesc el, [omul zilelor noastre – n.n.], fără a fi filosof sau cercetător, trebuie să se întrebe ce știe, sau, de fapt, care este obiectul cunoașterii sale. Să realizeze dacă a ajuns la cunoașterea fundamentor lumii fizice, reale, sau este încă prizonierul propriilor senzații, reprezentări, prejudecăți, dobândite în contact cu numărul limitat (chiar dacă foarte mare) de obiecte și experiențe din vecinătatea lumii care îl înconjoară pe el.  <<Am școala vieții!>>,  sau  <<Am o diplomă!>> nu sunt dovezi suficiente de cunoaștere; și, de fapt, el nu ar trebui să dovedească nimic, nimănui. Însă trebuie, aproape în orice situație, să poată confirma (sieși sau altora) cunoașterea la care a ajuns.”[18]

[1] După Eusebiu Tihan, Laura Tihan – „Elementele de cultură și civilizație, bază în tehnicile de analiză psihosociologică”, Internet, http://www.e-scoala.ro/psihologie/elemente_cultura_civilizatie.html

[2] Miguel de Unamuno y Jugo (1864-1936) – Autor spaniol, filosof și educator, predecesor al filosofiei existențialiste împreună cu Soren Kirkegaard. Unamuno a fost unul dintre cei dintâi reprezentanți ai mișcării intelectuale a „generației 1898”. Preocupările principale în munca lui Unamuno reflectă conflictul dintre viață și gândire, tensiunea dintre rațiune, credință (creștină) și tragedia morții în viața oamenilor, în care rațiunea conferă sau nu consolare. Ca filosof, Unamuno nu a lăsat o prezentare sistematică a gândirii sale. El a obiectat puternic filosofilor academici și filosofiei academice. A reliefat că toate dorințele umane sunt înfometate după imortalitatea personală, contrar întregii noastre cunoașteri raționale asupra vieții. Eseurile sale au avut o mare influență în secolul XX timpuriu spaniol. „Omul din carne și sânge; individul/insul care este născut, suferă și moare – mai presus de orice, cel care moare este omul care mănâncă, și bea, și doarme, și gândește testamentar; omul care este văzut și auzit; fratele, adevăratul nostru frate” („Sensul tragic al vieții”, 1913).

[3] Alfred Louis Kroeber (1876-1960) și Clyde Kluchohn (1905-1960) au fost două dintre figurile cele mai influente în antropologia americană din prima jumătate a secolului douăzeci.

[4] Daniela Mihalache – „Reflecții asupra culturii”- în Monitorul Cultural-Educativ nr. I/2009 al M.A.I., p. 19

[5] G. Hofstede – „Cultures and Organizaton”, London, Harper Collins Businessp,1994, p.5

[6] V. Petrescu - http://www.referat.ro/referate/Conceptul_de_cultura_si_civilizatie_f7fd5.html - articol (2006)

[7] Vezi Achim Mihu - Antropologia Culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

[8] Oswald Arnold Gottfried Spengler (1880-1936) - filosof idealist (reprezentant al antiintelectualismului) și istoric german, dar preocupat și de matematică, știință și artă. Opera sa cea mai cunoscută este Declinul Occidentului, publicată în 1918-1922, în care își etalează concepția metafizică asupra evoluției ciclice a civilizațiilor. Proslăvind „spiritul prusac”, monarhia și militarismul, Spengler este considerat și precursor ideologic al fascismului. Thomas Mann îl compara pe Spengler cu Schopenhauer; Max Weber îl caracteriza drept „un diletant foarte ingenios și foarte școlit”.

[9] Apud „Libertate și Credință” de Ion Tiberiu Vișan, Editura Rentrop&Straton, București, 2007, p. 5


[10] Al. Tănase – „Introducere în filosofia culturii: valoare, cultură, civilizație” – Bucuresti, Editura Științifică, 1968, passim

[11] François Pierre Guillaume Guizot (1787-1874) - istoric francez, orator, om de stat. Figură dominantă în politica franceză pînă la revoluția din 1848. Guizot a fost un liberal conservator, ambasador, ministru de externe și prim-ministru al Franței. Influența lui Guizot a fost decisivă în răspândirea educației publice, care, sub ministeriatul său, a susținut crearea școlilor primare în fiecare comună franceză. Multe din ideile sale au fost atribuite unor figuri emblematice de după el precum Winston Churchill, George Bernard Shaw, Benjamin Disraeli, George Clemanceau, Otto von Bismarck, Aristide Briand, Woodrow Wilson, David Lloyd George, Wendell Willkie, William J. Casey și alții (Wikipedia, enciclopedia liberă).

[13] Nikolai Alexandrovici Berdiaev (Николай Александрович Бердяев) (1874- 1948) - filosof rus care s-a ocupat, între altele, de filosofia religiei (Wikipedia, enciclopedia liberă).

[14] Lucian Blaga – „Trilogia culturii”, Editura pentru Literatură Universală , Bucureşti ,1969, passim

[15] Tudor Vianu – „Filosofia culturii”, Editura Minerva, București, 1979, passim

[16] Alexandru Tănase - Op.cit., passim

[17] Grigore Georgiu – „Filosoafia Culturi”, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București, 2001, p. 8

[18] Mihail Ciupercescu – „Managementul administrației publice locale”, Editura ProHumanitate, București, 1998, p. 20


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu