luni, 1 aprilie 2013

O perspectivă asupra științelor



Rațiunea, acest dat distinctiv al gândirii umane, a fost dintotdeauana nemulțumită de și neîncrezătoare în cunoașterea imediată, primară, pe care i-o oferă omului simțurile, instinctele, intuitiile și, de ce nu, fricile sale. Cu incredibila-i forță de anticipație, rațiunea deductivă a prefigurat neîncetat alternative pentru viitorul omului, diferite și dincolo de viitorul prescris ori nu în destin. A prelungit, a perfecționat și a rafinat instrumental explorările simțurilor în realitatea înconjurătoate, a trecut la ordonarea, clasificarea și stocarea informațiilor primare de cunoaștere dobândită, apoi a început să realizeze propriile analize, sinteze, experimentări, abstractizări și dezvoltări cu datele cunoscute, ajungând la a desprinde și înțelege legitățile care guvernează lumea materială, cele care îl constrâng pe om ca intrus viu al ei. Și i-a dat acestuia viziunea poziționării sale la confluența dintre un macrocosm și un microcosamos.
Așa se face că cel mai de încredere domeniu al intelectului uman, construit și amenajat de om după chipul și asemănarea rațiunii sale, este domeniul științelor. Aici omul a investit enorm, atât ca efort fizic, cât și ca efort intelectual, pentru a descoperi esențele tainice ale lumii materiale care îl provocă și pe care a vizat să și-o însușească pe măsura devenirii sale. Orice domeniu al cunoașterii se legitimează ca știință de îndată ce își circumscrie obiectul de inveștigație, își stabilește metodele și instrumentele de cercetare, descoperă și formulează legități în fenomenele studiate și își delimitează finalitatea propriilor demersuri. Orice știință decupează din realitatea înconjuratoare anumite aspecte sau fenomene, pe care le convertește apoi în obiectul reflecțiilor sale teoretice și al inveștigațiilor empirice.
Când se convertește într-o activitate practică, devenind cu un caracter permanent, și când se exercită de o persoană în virtutea unei calificări, știința devine profesie.
Cunoașterea în plan științific s-a ordonat rațional pe dimensiunile alcătuirii omenescului și preocupărilor lui: bilogic, psihologic, social și istoric. Evident că la baza lor a stat cunoașterea furnizată din studiul naturii materiale de către fizică și chimie cu ajutorul prețiosului instrument sau aparat matematic. Tot ele au dat contur, la fel de timpuriu, tehnologiei și tehnicilor aferente, care confirmă sau numai provoacă acea cunoaștere.
Posibil ca aventura științifică a omului să fi început cu orientarea, deplasarea și înscrierea sa în spațiu (geografia și astronomia), ulterior sau concomitent cu edificarea, extinderea, consolidarea și autonomizarea socialului (științele administrației, ale războiului, ale elaborării și instituirii legilor, știința comportamentelor și atitudinilor dezirabile în societate – etica (studiul moralei și moravurilor), știința tezaurizării evoluțieii umane – istoria, știința transmiterii tezaurului de cunoaștere – pedagogia), cele pentru amenajarea și infrastructurarea spațiului (științele și tehnicile pentru agricultură, construcții, transport). Rafinamentul necontenit al vieții umane a făcut posibil să se instituie științe și pentru deslușirea, recunoașterea și valorizarea frumosului (estetica). Firesc, într-o lume a oamenilor era necesar să existe științe care să se preocupe de sănătatea fizică și psihică a membrilor ei (medicina, psihiatria, psihologia). Științele și-au recunoscut treptat o știință care să supervizeze și să valideze descoperirile pe care le făceau și să le dea calificativul de adevăr: logica. Dar și-au creat, fiecare, în timp, multiple instituiri autonome, cu ramuri, subramuri și co-domenii.
Apoi tehnica și-a revendicat autonomia față de știință și a creat un univers numai al ei, tehnologia (know haw [1] = a ști cum).
Cercetarea, de asemenea, a reușit să se contureze pe sine de sine stătător.
Dar științele inițiale, de-a lungul timpului, fie s-au multiplicat – prin divizarea domeniilor prea vaste în domenii tot mai înguste –, fie s-au înfrățit în studiul unor domenii ce s-au dovedit a fi complementare, fie au ajuns la confruntări pe domenii ce se află la granița dintre ele, fie au ajuns la acorduri interdisciplinare sau transdisciplinare.
În zilele noastre asistăm la numeroase controverse științifice, la dispute privind întâietatea și paternitatea unor descoperiri și supoziții, la contestarea unor enunțuri de la un domeniu la altul, la amenințarea chiar a bazelor pe care s-au clădit anumite științe. Mai mult, cunoașterea științifică a lumii materiale s-a dezvoltat într-atât încât a ajuns în vecinătatea cunoașterilor pe care ea le-a contestat dintotdeauna: cunoașterea metafizică și cunoașterea religioasă (cunoașteri care nu pornesc de la simțuri, precum știința). Știința, suficientă sieși, cu prețenții de deținătoare unică a adevărului despre lume și viață, face succesive compromisuri cu metafizica și religia, după ce, atâta vreme, toate datele care au trimis către aceste zone, le-a contestat, le-a eludat, le-a discreditat, le-a trimis în derizoriu, ba chiar le-a negat cu înverșunare. Astăzi, se pare că tocmai acestea ajung să se răzbune, să creeze fisuri în grandiosul și orgoliosul edificiu științific și să-l ameninețe. Știința ajunge să admită că lumea materială este, într-adevăr, necesară umanului, dar nu și suficientă. Iar omul revendică, tot mai insistent, recuperarea în întregime a dimensiunii sale spirituale atrofiată de știință. Rațiunea, pe care omul a lăsat-o să exceleze înlăuntrul gîndirii sale până la stadiul în care ajunsese să i se substituie, dă semne tot mai clare de nepuțință. Cunoaștera a ajuns la stadiul în care doar rațiunea singură nu mai poate să-și impună autoritatea și supremația. Gândirea omului (reflectivă și dialectic reflexivă), unică, revine pentru a se revela pe sine în toată amploarea (și splendoarea). Omul nu este doar o ființă acțională și întreprinzătoare, așa cum de regulă, s-a manifestat – dând frâu liber rațiunii și subordonând chemările insistente ale sufletului –, ci este, deopotrivă, o ființă contemplatoare, spirituală, integrată universului, nu doar circumscrisă lui și nevoilor proprii.
Avertizările filosofiei, această superbă încercare imperfectă de integrare a cunoașterilor disparate despre natură, om și viață, se adeveresc: fără asumarea integrală a dimensiunii sale spirituale omul este un jalnic infirm, într-o lume a civilizației și culturii.



[1] Know-how este un termen preluat din limba engleză, care desemnează cunoștințe specifice, deținute de o persoană fizică sau de o întreprindere, asupra unui produs sau procedeu de fabricație, adesea obținute prin lucrări de cercetare și de dezvoltare importante și costisitoare. În practică know-how-ul poate consta în informații concrete despre procedeele de combinare a unor substanțe și materiale pentru obținerea unui produs finit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu