Rațiunea, acest dat distinctiv
al gândirii umane, a fost dintotdeauana nemulțumită de și neîncrezătoare în
cunoașterea imediată, primară, pe care i-o oferă omului simțurile, instinctele,
intuitiile și, de ce nu, fricile sale. Cu incredibila-i forță de anticipație,
rațiunea deductivă a prefigurat neîncetat alternative pentru viitorul omului,
diferite și dincolo de viitorul prescris ori nu în destin. A prelungit, a
perfecționat și a rafinat instrumental explorările simțurilor în realitatea
înconjurătoate, a trecut la ordonarea, clasificarea și stocarea informațiilor
primare de cunoaștere dobândită, apoi a început să realizeze propriile analize,
sinteze, experimentări, abstractizări și dezvoltări cu datele cunoscute,
ajungând la a desprinde și înțelege legitățile care guvernează lumea materială,
cele care îl constrâng pe om ca intrus viu al ei. Și i-a dat acestuia viziunea
poziționării sale la confluența dintre un macrocosm și un microcosamos.
Așa se face că cel mai de
încredere domeniu al intelectului uman, construit și amenajat de om după chipul
și asemănarea rațiunii sale, este domeniul științelor. Aici omul a investit
enorm, atât ca efort fizic, cât și ca efort intelectual, pentru a descoperi
esențele tainice ale lumii materiale care îl provocă și pe care a vizat să și-o
însușească pe măsura devenirii sale. Orice domeniu al cunoașterii se
legitimează ca știință de îndată ce își circumscrie obiectul de inveștigație,
își stabilește metodele și instrumentele de cercetare, descoperă și formulează
legități în fenomenele studiate și își delimitează finalitatea propriilor
demersuri. Orice știință decupează din realitatea înconjuratoare anumite
aspecte sau fenomene, pe care le convertește apoi în obiectul reflecțiilor sale
teoretice și al inveștigațiilor empirice.
Când se convertește într-o
activitate practică, devenind cu un caracter permanent, și când se exercită de
o persoană în virtutea unei calificări, știința devine profesie.
Cunoașterea în plan științific
s-a ordonat rațional pe dimensiunile alcătuirii omenescului și preocupărilor
lui: bilogic, psihologic, social și istoric. Evident că la baza lor a stat
cunoașterea furnizată din studiul naturii materiale de către fizică și chimie
cu ajutorul prețiosului instrument sau aparat matematic. Tot ele au dat contur,
la fel de timpuriu, tehnologiei și tehnicilor aferente, care confirmă sau numai
provoacă acea cunoaștere.
Posibil ca aventura
științifică a omului să fi început cu orientarea, deplasarea și înscrierea sa
în spațiu (geografia și astronomia), ulterior sau concomitent cu edificarea,
extinderea, consolidarea și autonomizarea socialului (științele administrației,
ale războiului, ale elaborării și instituirii legilor, știința comportamentelor
și atitudinilor dezirabile în societate – etica (studiul moralei și
moravurilor), știința tezaurizării evoluțieii umane – istoria, știința
transmiterii tezaurului de cunoaștere – pedagogia), cele pentru amenajarea și
infrastructurarea spațiului (științele și tehnicile pentru agricultură,
construcții, transport). Rafinamentul necontenit al vieții umane a făcut
posibil să se instituie științe și pentru deslușirea, recunoașterea și valorizarea
frumosului (estetica). Firesc, într-o lume a oamenilor era necesar să existe
științe care să se preocupe de sănătatea fizică și psihică a membrilor ei
(medicina, psihiatria, psihologia). Științele și-au recunoscut treptat o
știință care să supervizeze și să valideze descoperirile pe care le făceau și
să le dea calificativul de adevăr: logica. Dar și-au creat, fiecare, în timp,
multiple instituiri autonome, cu ramuri, subramuri și co-domenii.
Apoi tehnica și-a revendicat
autonomia față de știință și a creat un univers numai al ei, tehnologia (know
haw [1]
= a ști cum).
Cercetarea, de asemenea, a
reușit să se contureze pe sine de sine stătător.
Dar științele inițiale, de-a
lungul timpului, fie s-au multiplicat – prin divizarea domeniilor prea vaste în
domenii tot mai înguste –, fie s-au înfrățit în studiul unor domenii ce s-au
dovedit a fi complementare, fie au ajuns la confruntări pe domenii ce se află
la granița dintre ele, fie au ajuns la acorduri interdisciplinare sau
transdisciplinare.
În zilele noastre asistăm la
numeroase controverse științifice, la dispute privind întâietatea și
paternitatea unor descoperiri și supoziții, la contestarea unor enunțuri de la
un domeniu la altul, la amenințarea chiar a bazelor pe care s-au clădit anumite
științe. Mai mult, cunoașterea științifică a lumii materiale s-a dezvoltat
într-atât încât a ajuns în vecinătatea cunoașterilor pe care ea le-a contestat
dintotdeauna: cunoașterea metafizică și cunoașterea religioasă (cunoașteri care
nu pornesc de la simțuri, precum știința). Știința, suficientă sieși, cu
prețenții de deținătoare unică a adevărului despre lume și viață, face
succesive compromisuri cu metafizica și religia, după ce, atâta vreme, toate
datele care au trimis către aceste zone, le-a contestat, le-a eludat, le-a
discreditat, le-a trimis în derizoriu, ba chiar le-a negat cu înverșunare.
Astăzi, se pare că tocmai acestea ajung să se răzbune, să creeze fisuri în grandiosul
și orgoliosul edificiu științific și să-l ameninețe. Știința ajunge să admită
că lumea materială este, într-adevăr, necesară umanului, dar nu și suficientă.
Iar omul revendică, tot mai insistent, recuperarea în întregime a dimensiunii
sale spirituale atrofiată de știință. Rațiunea, pe care omul a lăsat-o să
exceleze înlăuntrul gîndirii sale până la stadiul în care ajunsese să i se
substituie, dă semne tot mai clare de nepuțință. Cunoaștera a ajuns la stadiul
în care doar rațiunea singură nu mai poate să-și impună autoritatea și
supremația. Gândirea omului (reflectivă și dialectic reflexivă), unică, revine
pentru a se revela pe sine în toată amploarea (și splendoarea). Omul nu este
doar o ființă acțională și întreprinzătoare, așa cum de regulă, s-a manifestat
– dând frâu liber rațiunii și subordonând chemările insistente ale sufletului
–, ci este, deopotrivă, o ființă contemplatoare, spirituală, integrată
universului, nu doar circumscrisă lui și nevoilor proprii.
Avertizările filosofiei,
această superbă încercare imperfectă de integrare a cunoașterilor disparate
despre natură, om și viață, se adeveresc: fără asumarea integrală a dimensiunii
sale spirituale omul este un jalnic infirm, într-o lume a civilizației și
culturii.
[1] Know-how este un termen preluat
din limba engleză, care desemnează cunoștințe specifice, deținute de o persoană
fizică sau de o întreprindere, asupra unui produs sau procedeu de fabricație,
adesea obținute prin lucrări de cercetare și de dezvoltare importante și
costisitoare. În practică know-how-ul poate consta în informații concrete
despre procedeele de combinare a unor substanțe și materiale pentru obținerea
unui produs finit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu