miercuri, 3 aprilie 2013

Octavian Goga (01.04.1881, Rășinari — 07.05.1938, Ciucea)


Poet, prozator și om politic născut la Rășinari, județul Sibiu (8 km distanță de Sibiu). A condus Partidul Național Creștin, a fost ministru și prim-ministru al României între 1937 și 1938.
Discursul său poetic, cu un accentuat caracter social și național, se identifică cu mișcarea de redeșteptare națională a Transilvaniei ocupate de imperiul  Austro-Ungar.
Poeme precum „Poezii” (1905), „Ne cheamă pământul” (1909), „Din umbra zidurilor” (1913), „Cântece fără țară” (1916) au evidente accente profetice.
În proză a scris „Meșterul Manole” (1928) și „Precursori”.
De asemenea a trdus din scriitorii unguri Petőfi Sándor și Ady Endre.
A fost membru al Academiei Române și i s-a decernat Premiul Național (1924).

S-a stins din viață la 7 mai 1938 în localitatea Ciucea (80 de km distanță de Cluj) unde se află și azi conacul care îi poartă numele.

Noi

La noi sunt codri verzi de brad
Și câmpuri de mătasă;
La noi atâția fluturi sunt,
Și-atâta jale-n casă.

Privighetori din alte țări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece și flori
Și lacrimi multe, multe...

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...

La noi de jale povestesc
A codrilor desișuri,
Și jale duce Murasul,
Și duc tustrele Crișuri.

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Și-mbrățișându-și jalea plâng
Și tata, și feciorul.

Sub cerul nostru-nduioșat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.

Și fluturii sunt mai sfioși
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.

Iar codrii ce-nfrățiți cu noi
Își înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Și Oltul, biet, batrânul...

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinții,
De jalea lui ne-am răposat
Și moșii, și părinții...

Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deșertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...

Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În fața strălucirii tale.

În drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, -orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.

Din valul lumii lor mă smulge
Și cu povața ta-nțeleaptă,
În veci spre cei rămași în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minții mele taina
Și legea farmecelor firii,
Sădește-n brațul meu de-a pururi
Tăria urii și-a iubirii.

Dă-mi cântecul și dă-mi lumina
Și zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Și de durerea altor inimi
Învață-mă pe mine-a plânge.

Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei mastere și rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Și gem robiile de veacuri.

De mult gem umiliții-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoșată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;

Și cum sub bolta lui aprinsă,
În smalț de fulgere albastre,
Încheagă-și glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu