Mi-e sufletul o
pasăre ce zboară către tine,
cer senin cu nori
purtați ușor de vânt,
cu zările vibrând
de primăveri divine
ca niște nări
miros de flori cătând.
Mă-nalț, înalt e
cerul tău, de neatins,
aerul e pur, e
rece, tot mai rarefiat,
sufletul de tine
lacom s-a aprins,
idealul de departe
s-a înaripat.
Bolta de culoarea
aerului proaspăt
te cuprinde-n rame
de cleștar ceresc,
te simt, te
murmur și-atunci când nu te văd,
visul despre tine
căzând îl ispășesc.
Aripi îmi revin
la cele două mâini,
sufletul l-agăț
acolo în înalt,
tot mai greu, mai
copleșit de vini,
zborul mi-l
opresc și-ncep să cad, să cad...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu