singur în oră
singurătatea mi-e
unica martoră
când pământul mă
înghite
mă mestecă
mă duce în
stomacu-i adânc
mă trece prin
întunecate filoane
către izvoare și
rădăcini
care se varsă-n lumină
să zboare
tăcând
prin tăceri
majestoase urcând
undă de nor
lacustru să scurg
în izvorele și
rădăcinile pământului surd
curcubeuri de
gând peste viață
vibrând
http://karina-lumeanoastra.blogspot.ro/
RăspundețiȘtergereMulțumesc... pentru continuarea în zbor...
RăspundețiȘtergere" singurătatea mi-e singura martoră ", uneori este de preferat unei asocieri cu o turma usor manipulapila,care ridica ignoranta la rang de virtute. Va multumesc pentru poem! Este... :))
RăspundețiȘtergere