doamnă, sunt cel
pe care tu l-ai înzestrat
cu aripile
iubirii tale tandre
carnea de plăceri
pe care-o ai învățat
în apele iubirii
să se scalde
mi-ai dezvelit
culori pe cer de simțuri
zăgazul sângelui
în mine tu l-ai spart
constelații pe
firmament de mituri
vizibile în nopți
mi le-ai redat
gongul inimii
ajuns-a să răsune
ecou prin
anii-ntâiei primăveri
când vinul era
must și era dulce
și îmbătați
zoream spre nicăieri
îmbrățișat
cu-atâtea frumuseți
trupul tău mi-a
fost senină dimineață
și am uitat că
suntem doi efemerizi
liberi doi atomi
evadați în viață
am vibrat ș-am
rezonat cu tine
univers în inimi
am scăpărat arzând
m-am lăsat sedus
de forme-ți divine
de
gândurile-nalte și cele din adânc
atunci acolo
undeva prin alte părți
mi-am irosit naiv
petalele de lacrimi
îmbogățind
dezastrul iubirilor din cărți
iscat
de-nvolburarea cerului de patimi
pe-aleea
amintirilor din parcul senectuții
văd încă banca
noastră-nvăluită-n nor
și chiar dacă
uitarea adie disoluții
gândindu-mă la
tine mă regăsesc în dor
Cuvintele-s prea sarace pentru apreciere... Tot mereu , onorat de prezenta ta !... Cu aleasa PRIETENIE... Geoge
RăspundețiȘtergereÎți mulțumesc, George.
RăspundețiȘtergere