Singurătate
Vă propun un tratament urgent
Și s-aveți încredere vă rog
Când nu e un alt medicament
Luați singurătatea ca pe un drog.
Ceaiul aburește trist pe masă
Un tacâm șervetul îl apasă
N-am nevoie nici de două linguri
Doamne, cina oamenilor singuri.
Gust și eu în clipe lungi de veghe
Noaptea pernei fără de pereche
Sună telefonu-n casa goală
Doamnă mă iertați dar e greșeală.
Cât de dragă-mi ești singurătate
Tu mi-ești cea mai dragă dintre toate
Lacrima în ochiul dintre ape
Căci nici umbra mea nu mai încape.
Tu singurătatea mea curată
Totu`ncepe cu a fost o dată
Cu durerea ta îmi este bine
Nu știu ce m-aș face fără tine.
Cu tristețe le trăiesc pe toate
Dar mai dragă-mi ești singurătate
Cât de necesară îmi ești tu mie
Nu te-aș da pe nici o sindrofie.
Doar atât din toate mă omoară
Izolarea meselor de seară
Și măcar la una dintre cine
Dumnezeu să bea un ceai cu mine.
Rugă de 1 Decembrie
Ne iartă, Doamne, ura și gâlceava
de care suntem zilnic vinovați,
dar către Tine tulnicul suna-va,
să-ntorci privirea Ta către Carpați.
Prea mult abandonați acestei toamne,
nu mai avem în vatra casei foc,
mai dă-ne-un pic de amintire, Doamne,
răbdare și iertare și noroc.
Că pentru vite nu mai sunt nutrețuri
și asteptăm o pâine din import,
când bietul om s-a prăbușit sub prețuri
și sufletul în el e-aproape mort.
Ne-am despărțit în triburi și în secte,
în cluburi, în partide și în găști,
iubirile directe sunt suspecte.
Dorești succes? Învață să urăști.
Dușmanii nu puteau să ne condamne,
cum noi, pe noi, ne-am condamnat la rău,
de ce să mai venim la Alba, Doamne,
când e negustorit și duhul Tău?
Și, totusi, Alba-Iulia există,
și, totuși, cineva i-a dat un rost,
și-a fost și-atunci pornire anarhistă,
și Dumnezeu tot ocupat a fost.
Cu grohotiș pe tălpi și brumă-n gene,
să-nvingi un vechi și tragic handicap,
și, în onoarea Albei Apusene,
să-ți scoți căciula dacică din cap.
Se aude Basarabia cum plânge
de dorul Țării Mari, pierdute-n veci,
și-n clopote e treaz același sânge,
și-aceiași ochi imperiali sunt reci.
Și nu-i Emilian la catedrală,
uzurpatorii lui lucrează calmi,
nici umbrele din somn nu se mai scoală,
nici nu mai cântă doctor Iacob psalmi.
Și ne e dor de-o sfântă sărbătoare,
în care toți să ne-adunăm aici,
și ne e dor de România Mare
și am rămas îngrozitor de mici.
Dar, Doamne, pune-Ți pe cetate talpa,
mai dă-ne harul unui gest postum,
mai cheamă-ne, mai rabdă-ne la Alba
și să mai încercăm măcar acum.
A iubi toamna
A iubi, toamna, e-un biet pleonasm,
O poartă în cer se-nvârtește, neunsă,
Cad, iată, imperii de tulbure frunză
Și totuși se aude și ultimul basm.
A iubi, toamna, e oglindă-n oglinzi,
Halouri ciudate pe lucruri dansează,
Insecte damnate fac cuiburi în rază,
Speranța renaște în cei suferinzi.
A iubi, toamna, neant și refren,
Vin pluguri pământul spre cer să-l răstoarne
Și ultimul fulger, semnat ambigen,
E parc` - un altoi pentru sânge și carne.
Și țipă a pierdere tren după tren
Și mieii duc iarba uscată pe coarne.
De la un cardiac, cordial
De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grija,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanță revenind,
Cu cine stie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.
Purtați-vă de grija, frații mei,
Păziți-vă și inima, și gândul,
De nu doriți să vină anii grei,
Spitalul de urgență implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se știe,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanție.
Vă văd pe toți mai buni și mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viață, încă niște ani
Și țării mele minimă dreptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu